Forme rudimentare de instituționalizare a eticii, cazul comisiei de etică a UNATC

10960081_10203480494153328_9022390557937020181_oÎn 2005, când a fost emis ordinul Ministerului Educației și Cercetării conform căruia toate instituţiile de învăţământ superior au obligaţia de a elabora, dezbate şi adopta propriul Cod de etică universitară, s-a crezut că integritatea universitară va fi, în bună măsură, asigurată. Experiența ulterioară a arătat că lucrurile nu stau însă așa. Cele mai multe instituții universitare s-au grăbit să copieze ce au făcut alții sau au găsit „buni” traducători de coduri englezești. Îmi aduc aminte de codul unei universități din provincie în care scria „Noi, SNSPA aderăm la următoarele principii morale”… Acestea sunt doar câteva din efectele unei instituționalizări rudimentare a eticii în universități, prin care se lasă impresia că dacă s-a aprobat un cod și s-a instituit o comisie problema este ca și rezolvată. Cazul din ultimele săptămâni privind comisia de etică a UNATC trebuie înțeles în acest cadru mai general. Oricât de bune ar fi intențiile, dacă sunt promovate instrumente rudimentare și aproximative de asigurare a eticii universitare, atunci se netezește calea abuzurilor și deciziilor nedrepte care servesc relațiilor informale dintr-o instituție.

Comisia de etică a UNATC a decis desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al lectorului universitar dr. Andrei Rus pentru motivul că „a prejudiciat imaginea Universității prin denigrarea unor cadre didactice și prin defăimarea conducerii universității”. Conform articolului 29 din Codul de etică al UNATC „sunt interzise şi supuse sancţionării: prejudicierea, în orice mod şi prin orice mijloace a prestigiului Universităţii, dezinformarea, denigrarea publică a programelor, precum şi atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din propria instituţie şi din alte instituţii universitare, de către membrii comunităţii universitare.” În general, un asemenea articol are sens deoarece membrii unei comunități academice trebuie să manifeste respect reciproc, dar dacă nu există precizări suplimentare atunci interdicția se transformă într-un instrument rudimentar care permite decizii arbitrare și, în consecință, nedrepte. Există o lungă tradiție de dezbatere care atrage atenția că prejudicierea imaginii unei instituții, defăimarea, atingeri aduse onoarei sau reputației sunt extrem de greu de cuantificat și din acest motiv trebuie să fim mai degrabă precauți în evaluarea prejudiciului decât categorici. Dacă cineva atrage atenția public că șeful instituției sale „joacă” în mod constant la limita atribuțiilor sale pentru a-și impune deciziile, putem spune că instituția a fost prejudiciată? Cine reprezintă instituția până la urmă? Întreaga conducere, o parte din conducere, toți membrii instituției? Atenționarea publică este în interesul instituției sau nu?

Pentru a construi instituții integre trebuie să facem un pas suplimentar de clarificare și precizare a standardelor de etică universitară, de dezvoltare a unei practici de interpretare a aplicării regulilor, dar și de consolidare a unei culturi organizaționale care asigură un echilibru între diferitele instrumente de asigurare a integrității . Există un consens larg că doar adoptarea unui cod de etică nu reprezintă o strategie cu șanse de izbândă. Muel Kaptein, profesor de management al integrității la Universitatea Eramus din Rotterdam, insistă că instituțiile trebuie să internalizeze o serie de „virtuți organizaționale”. Unele dintre ele sunt direct relevante pentru cazul comisiei de etică a UNATC.

Virtutea organizațională a clarității. O organizație „virtuosă” prezintă clar ce așteptări normative există față de membrii săi. Nu este de ajuns să se interzică prejudicierea imaginii instituției, ci este necesar să se specifice cazuri exemplare de prejudiciere a imaginii care trebuie evitate, astfel încât membrii organizației pot să-și (co)ordoneze comportamentul cu ușurință. Dacă lucrurile sunt lăsate la propria discreție atunci există un risc mare de apariție a comportamentelor imorale și a deciziilor nedrepte. Ambiguitatea și caracterul vag al așteptărilor normative reprezintă unul din cei mai frecvenți factori care înlesnesc subminarea integrității la toate nivelurile organizației.

Virtutea organizațională a transparenței. O organizație „virtuoasă” trage la răspundere sau premiază membrii săi doar dacă aceștia au știut sau ar fi putut ști ce consecințe (sancțiuni, laude, premii) au acțiunile lor. Dacă aceștia nu știu sau nu ar fi putut ști, atunci este greu de văzut cum și-ar putea modifica comportamentul pentru a fi în acord cu standardele adoptate de organizație. În organizațiile în care transparența asupra tipului de sancțiune și dimensiunea acesteia este ridicată, indivizii pot cu ușurință să-și corecteze comportamentul. De asemenea, transparența face posibilă alegerea rațională. Dacă un membru X știe că acțiunea Y are costurile Z, atunci el poate calcula dacă acțiunea Y este rațională din punctul lui vedere. Este posibil să evite Y dacă costurile sunt prea mari, dar este posibil și să aleagă Y dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile. Sunt numeroase situații în care oamenii că cred unele acțiuni sunt morale în ciuda sancțiunilor și decid să-și asume explicit costurile propriei alegeri.

Virtutea organizațională a posibilității dezbaterii. O organizație „virtuoasă” este cea care oferă membrilor săi oportunități de a dezbate aspecte etice legate de interacțiunea cu ceilalți, proceduri, funcții sau decizii ale conducerii. O organizație nu este „virtuoasă” dacă nu se încurajează sau nu este acceptată critica provenită din interior. Premisa de la care se pleacă este că prin dezbatere critică se poate învață despre încălcarea regulilor, despre soluționarea dilemelor, despre eliminarea erorilor de evaluare, perspectivele diferite putând fi înțelese mult mai bine. Trebuie spus că această „virtute organizațională” are o valoare sporită deoarece contribuie la însăși dezvoltarea celorlalte două „virtuți” descrise anterior. De exemplu, chiar dacă standardele de integritate nu sunt îndeajuns de clare și chiar dacă transparența asupra consecințelor acțiunilor este redusă, posibilitatea de a dezbate poate clarifica ce așteptări normative are o organizație și ce consecințe instituționale vor exista.

Discuția despre „virtuți” organizaționale ne ajută să formulăm trei întrebări semnificative despre cazul comisiei de etică a UNATC:

  1. Așteptările normative ale UNATC sunt vagi și ambigue sau, mai degrabă, clare și precise?
  2. Știa sau ar fi putut ști profesorul Andrei Rus că acțiunile sale vor avea consecințele instituționale de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă?
  3. UNATC pune la dispoziția membrilor săi oportunități de a dezbate și de a critica aspecte etice legate de interacțiunea academică, proceduri, funcții sau decizii ale conducerii?

Răspunsurile la aceste întrebări vor indica în ce măsură instrumentele de asigurare a eticii universitare (coduri și comisii) subminează menirea pentru care au fost implementate.

Vezi toate articolele publicate de Emilian Mihailov
  • Pingback: Forme rudimentare de instituționalizare a eticii, cazul comisiei de etică a UNATC | România curată()

  • Nicolae Mandea

    Din pagina de prezentare a prof. Muel Kaptein aflăm: “Muel Kaptein is a professor of business ethics and integrity management at the Department of Business-Society Management, Rotterdam School of Management, Erasmus University (RSM). His research interests lie in the area of ethics management, compliance programs and soft-controls. He wrote six books and has published 50 peer-reviewed articles in journals like Journal of Management Studies, Journal of Organizational Behavior, Organization Studies, Journal of Management, and Academy of Management Review. Muel is section-editor of the Journal of Business Ethics. He teaches courses in CSR, leadership, and business ethics.”
    Înțeleg că specializarea sa este în mediul eticii afacerilor, fiind o personalitate apreciată. Nu mă îndoiesc că, trăind într-un mediu universitar, are și o percepție adecvată și nuanțată a diferențelor dintre etica afacerilor și etica universitară, deci ne putem baza pe judecățile sale.
    Cele trei virtuți organizaționale enunțate sunt interesante și firești la o judecată de bun simț elementar. Codul de etică al unei universități se referă însă (și) la cerințele presupus a fi asumate de membrii comunității universitare, iar printre acestea se află colegialitatea și loialitatea, termeni greu de cuantificat, poate chiar vagi, dar asupra cărora într-o comunitate funcțională se ajunge la un consens pragmatic. Fie chiar și pe o cale negativă, distingem un comportament necolegial sau neloial cel puțin prin urmările pe care le are asupra comunității.
    Până la urmă întrebarea care ar rămâne este cea care face legătura dintre decizia etică și cea administrativă. Este îndreptățită comunitatea academică să excludă un membru al comunității ale cărui acțiuni contrare normelor etice enunțate (colegialitate, loialitate) pot duce la disoluția coeziunii acesteia? Dacă decizia comisiei de etică nu poate fi aplicată direct din cauza unor prevederi ale legislației muncii, iar situația nu se poate rezolva prin dialog și negociere, cum ar trebui procedat? La Erasmus University Rotterdam cum s-ar proceda?

  • Elena Dobrinoiu

    O idee extrem de importanta!; d”acă sunt promovate instrumente rudimentare și aproximative de asigurare a eticii universitare, atunci se netezește calea abuzurilor și deciziilor nedrepte care servesc relațiilor informale dintr-o instituție.”

  • Elena Dobrinoiu

    O idee extrem de importanta: “dacă sunt promovate instrumente rudimentare și aproximative de asigurare a eticii universitare, atunci se netezește calea abuzurilor și deciziilor nedrepte care servesc relațiilor informale dintr-o instituție.”