Cazul învăţătoarei care cerşea fără jenă bani de la părinţi pentru a cumpăra cadouri de Crăciun colegilor şi ei înseşi atrage, în aceste zile, comentariile înflăcărate ale naţiunii. Comentariile sunt în general în termeni de „şpagă” şi „borfaşi”, de „hoţie” şi „minţit”; ele nu depăşesc nivelul datului cu părerea şi al refuzului leneş de a întreprinde ceva, invocând fatalist tradiţia (multi)seculară de ungere a dascălilor autohtoni cu cadouri. „Aşa-i la noi” – se uşurează lumea; şi trecem mai departe, la alte scandaluri.
Dacă aşa-i la noi, atunci de ce ne mai plângem? Vorba unui părinte, haideţi să închidem mustăria.
Se pun întrebări decisive: ce diferenţă există între „şpagă” şi „cadou”? „Nu e nici o diferenţă”, răspunde definitiv un fost ministru supărat pe definiţii: „ce definiţii, profesorul ştie el ce are de făcut”. Cu toţii uită un mic detaliu. Că în sertarele directorilor zace noul „cod etic” al şcolilor, inaugurat cu atâta tam-tam nu demult. Acolo ar trebui să existe diferenţa de sens dintre şpagă şi cadou. „Nu e nevoie să definim cadoul”, zice alt dascăl. Şcoala noastră are tradiţia ei. „Florile sunt cadou?” – se trezeşte să întrebe un altul? „Nu, nu sunt cadou” – hotărăşte o prezentatoare TV. Dar un pix e cadou, doamnă prezentatoare? Sunt sigur că ne-ar răspunde negativ. Dar un pix placat în aur e cadou? Dar un bilet într-o staţiune, la hotelul unchiului unui elev? Nu, nu pentru cineva anume, ci pentru toţi dascălii clasei.
Şi în tot acest răstimp, în care naţia se sforţa, într-o gălăgie asurzitoare, să nască un răspuns la aceste dileme morale, învăţătoarea noastră, secondată de un soţ fără faţă, dar nu mai puţin tupeist, răspundea invariabil la toate întrebările grave ale presei: „Vă pup, vorbim, hai, pa…”.
Învăţătoarea o avea vina ei, dar toţi aceşti oameni care conduc sistemul, care nu vor sau nu ştiu să găsească soluţii aplicabile, care spun că nici nu e nevoie de intervenţii novatoare („ştim noi ce să facem”), că nu ne trebuie sisteme de prevenţie inedite, şi care se simt iritaţi de cererea de „definire a cadoului” – ei bine, toţi aceştia sunt la fel de vinovaţi de perpetuarea promiscuităţii în şcoli.
Americanii, australienii, germanii etc. pot defini „cadourile”. Iată cum arată o definiţie luată dintr-un curs de etică ţinut la o firmă pe tema cadourilor: „Orice gratuitate, favor, reducere de preţ, bilet în staţiune turistică, invitaţie la masă, împrumut, scutire de plată, sau orice alt item care are o valoare monetară (uneori de peste 20 de dolari, alteori alte sume).” Aici intră: servicii, cadouri pentru traininguri, pentru transport, deplasări în oraş, cazare şi masă, decontări în avans etc. La şcoli vom avea, desigur, alţi itemi. Apoi se listează cadourile admisibile (variabile şi ele, de la cafea la croissant; uneori florile sunt interzise, alteori nu). Apoi sunt date sursele interzise de cadouri, sursele acceptate de cadouri şi ni se spune explicit ce facem cu cadourile dacă le-am primit (există formulare tip, foarte politicoase, de returnare a lor). Cărţile pot fi cadouri? O discuţie întreagă se referă la statutul premiilor. Pot fi primite sub formă de cadou mostre de materiale didactice de la un producător cu condiţia să fie folosite numai în şcoală?
Dar noi nu discutăm nimic. „Noi ştim ce trebuie să facem”. Noi suntem geniali şi ne mândrim cu geniul poporului care ne-a zămislit. Nu avem nevoie de reguli pentru că regulile sunt, nu-i aşa, în noi.
Se poate vedea uşor că nu de cod etic aveam noi nevoie, ci de un sistem de management al eticii în şcoli, independent, neiertător, la foc continuu
Acum se poate vedea uşor că nu de cod etic aveam noi nevoie, ci de un sistem de management al eticii în şcoli, independent, neiertător, la foc continuu, la care să participe părinţii şi alte persoane din oraş, pe lângă dascăli. El nu ar fi probabil soluţia finală, dar, aplicat serios, ar putea preveni evenimente ca acela comentat acum.
Aceasta înseamnă să ai un cod etic ce defineşte amănunţit cadourile, precizează cadourile acceptabile (dacă există), ce reguli să urmezi dacă primeşti fără voia ta cadouri etc. Aceasta mai înseamnă să faci periodic traininguri etice în care să-i înveţi pe dascăli, personalul administrativ, elevii cum să se raporteze la cadouri şi la alte comportamente imorale. Lumea nu are cum să se comporte moral dacă nu există reguli de conduită morală explicite care să corecteze obiceiurile strâmbe. Şi apoi e nevoie de un sistem instituţional independent care să impună aceste reguli, cu sancţiuni ce merg până la desfacerea contractului de muncă. Nu văd de ce am avea aici o problemă penală şi nu am avea o problemă morală. Lipsa de reglementare şi haosul caracterizează mediul nostru social. Un caz ca acesta nu se rezolvă la tribunal, ci în Comisia de etică a şcolii, în faţa căreia toţi trebuie să tremure, după ce părinţii s-au putut interesa la Consilierul moral al şcolii despre felul în care stau lucrurile pe alte meridiane în această privinţă şi au putut reclama în siguranţă abuzurile învăţătoarei printr-un „hot line etic”.
Cât timp nu vom ieşi din retorica vulgară şi certăreaţă de tipul „învăţătoarei şpăgare” şi nu vom finaliza ceea ce am început în materie de etică instituţională, şpaga va continua să fie la mare preţ, meditarea propriilor elevi va aduce în continuare averi colosale unora dintre dascăli iar noi vom boci unii pe umerii altora că avem salarii mici şi – mai ţipând din când în când la Guvern – că „nu face nimeni nimic”.
