Eutanasia pentru toți? Dilema belgiană

1012825_heart_rate_brain_wave_squiggly_line_monitor

Problemele etice au căpătat astăzi o particularitate spectaculoasă: se schimbă de la o zi la alta. Ele capătă constant noi dimensiuni, încurajate fiind de dinamica socială specifică zilelor noastre. Subiectul eutanasiei nu este, cred eu, o excepție. În continuare, îmi propun să arăt cum el descrie foarte bine acest „mecanism” de determinare. Totodată, privesc tipul de controversă pe care urmează să-l exemplific ca pe un argument indirect în favoarea rolului crucial pe care etica aplicată îl are (sau, la noi, ar trebui să-l aibă) în dezbaterea publică. Toate aceasta vor reieși din felul în care mă voi referi la următoarea știre.

Un val de controverse s-a abătut de curând asupra Belgiei, după ce o comisie senatorială a votat, 13 contra 4, în favoarea extinderii actualei legislații privind dreptul bolnavilor în stare terminală de fi eutanasiați și asupra copiilor care îndeplinesc anumite condiții precis stipulate: (1) pacientul trebuie să se afle în stare terminală și (2) să aibă dureri fizice deosebit de intense. De asemena, (3) un psiholog ar trebui să certifice că pacientul este apt să decidă și conștient de consecințele propriei decizii. În tot acest timp, (4) copilul trebuie să se afle în grija unui spital (dotat pentru a-i ameliora pe cât posibil starea medicală). Totodată, (5) acordul părinților este necesar pentru a se proceda la actul eutanasiei.

Propunerea, care a reușit să scandalizeze o mare parte a populației și, îndeosebi, autoritățile religioase, este la un pas de a se concretiza ca lege, înainte de a fi supusă unui vot în plenul Senatului. Este de notat faptul că Belgia este prima țară care discută includerea copiilor de orice vârstă în sfera cetățenilor ce ar putea beneficia de controversatul drept la „moartea bună”. În Olanda, numai cei care au împlinit 12 ani pot intra în sfera acestui drept. Jean-Jaques De Gucht, senator (citat de Reuters):

Acesta e un pas important, nu doar pentru minori, ci și pentru medicii care se confruntă cu asemenea situații

Istoria legală a eutanasiei are deja aproape două decenii. Prima țară care a recunoscut un drept al cetățenilor ei la „moartea demnă” a fost Australia (Rights of the Terminally Ill Act, 1995), care a revenit însă asupra legii respective,

anulând-o printr-o alta (The Euthanasia Laws Act), în 1997. Dar controversa a luat o amploare globală în 2002, atunci când Olanda și, la scurt timp, Belgia, au adoptat legi asemănătoare prin care eutanasia devenea o practică acceptată (deși încă blamabilă moral). Actualmente, practica eutanasiei are valabilitate legală doar în Olanda, Belgia și Luxemburg. Sinuciderea asistată este, în schimb, reglementată în Elveția și în statele americane Oregon, Washington, Vermont și Montana.

Nu voi aborda aici problema vastă și extrem de complicată a eutanasiei în genere (ceea ce ar depăși cu mult limitele acestui articol). Literatura enormă produsă în ultimul deceniu pe această temă e un argument pentru nesăbuința unei asemenea întreprinderi. În schimb, propun să evaluăm ceea ce găsesc a fi principalele argumente, pro și contra, aduse în contextul particular pe care-l avem în vedere. Deși noi trăim în România și vorbim, aici, despre copiii din Belgia, găsesc acest exercițiu benefic, ba chiar necesar. La urma urmei, de ce am fi scutiți de asemenea exerciții? Cu tot importul de așa-numite valori occidentale, poate că deschiderea și preocuparea față de problemele etice ar fi un lucru bun de imitat.

Așadar, care e sursa prezentei controverse? Care e noutatea acestei situații în contextul mai larg al unei legi a eutanasiei deja existente? Specificul factual evident îl reprezintă distingerea și, totodată, aproprierea a două categorii de persoane: pe de o parte, adulții în stare terminală, atinși de dureri fizice sfâșietoare, care au opțiunea eutanasiei. De cealaltă parte, copiii aflați în aceeași condiție, cărora li se refuză, momentan, aceeași opțiune. Susținătorii noii propuneri pun accent pe sintagma „în aceleași condiții”, denunțând o mare nedreptate față de a doua categorie. Adversarii lor, dimpotrivă, pretind că nu putem vorbi de „aceleași condiții” tocmai pentru că avem de-a face, în acest caz, cu minori. Pentru ei, așadar, cele două categorii sunt cu totul disticte – în acest sens, nu se poate vorbi despre o „extindere” a legii respective: actuala lege nu justifică o lege ce are alt conținut.

Argument contra

Cei ce nu admit vreo justificare pentru eutanasie în genere par să aducă aici un argument a fortiori. O persoană adultă, orice experiență de viață ar avea și orice capacitate de discernământ, nu poate judeca optim în condițiile descrise anterior (dureri fizice, conștiința unei morți inevitabile). Autonomia sa este, așadar, limitată de context. Putem înțelege acest lucru dacă ne gândim la o situație banală de viață în care starea fizică ne afectează într-un fel luciditatea.

Chiar atunci când avem o simplă durere de dinți simțim că am putea face orice pentru a o depăși: suntem irascibili, nu mai putem empatiza, prezența noatră de spirit slăbește. În aceste condiții, putem spune că nu suntem tocmai raționali. În mod similar, un om care suferă uriașe dureri (fizice sau psihice) nu va putea fi rațional. Dacă admitem că, în general, adulții sunt, față de copii, mai capabili de decizii lucide în situații limită (au o experiență de viață decisivă, sunt mai pregătiți psihologic etc.), atunci se pune următoarea întrebare: dacă un adult are, dată fiindu-i condiția, o autonomie vădit limitată și deci e chestionabil faptul de a-i acorda o opțiune asupra căreia nu are suficient control, atunci nu este cu atât mai chestionabil un tratament identic al copiilor, persoane de două ori vulnerabile? Un fragment din pledoaria unuia dintre senatorii care au votat împotriva propunerii, Els Van Hoof (citat de Reuters):

Se spune adesea că acest criteriu al vârstei este arbitrar, dar a încerca să judeci dacă un minor e capabil să ia o asemenea decizie e și mai arbitrar

La această din urmă remarcă s-ar putea răspunde făcând apel la rigorile actualei legi a eutanasiei. Expertiza unui psihiatru este absolut obligatorie tocmai pentru a reduce, pe cât posibil, arbitrarul unor asemenea situații. Specialistul poate spune dacă pacientul înțelege ce i se întâmplă și își asumă conștient consecințele propriei decizii. Desigur, acești parametri devin din ce în ce mai greu de stabilit pe măsură ce reducem vârsta subiectului decident. Este puțin probabil ca un copil de 6 ani să înțeleagă prea bine ce înseamnă moartea unui om. Totuși, făcând această presupunere, pretindem că noi știm mai bine.

Cât privește legislația, putem spune că Belgia a ales o formulă destul de prudentă, dacă ne gândim comparativ, de pildă, la legea sinuciderii asistate din Oregon, SUA (Death with Dignity Act). Conform acestei legi, singura condiție a procedurii este ca pacientul să se afle în ultimele 6 luni de boală terminală. Deci indiferent dacă suferă sau nu dureri sau depresie, bolnavul poate solicita medicului substanțele letale. Totodată, se insistă mult mai puțin asupra discernământului pacienților.

O prelungire (sau o alternativă) a argumentului lipsei de discernământ este următoarea: chiar dacă pacientul înțelege decizia la care este supus, este posibil ca el să fie determinat de alte lucruri pentru a decide împotriva propriilor interese, procedând la o sinucidere forțată. De pildă, poate fi tulburat de situația în care se află, suficient cât să creadă că viața sa nu mai are rost. Presiunile exercitate, explicit sau tacit, de rude sau de personalul spitalului, astfel încât bolnavul să se considere o povară, un om dispensabil, ba chiar nedorit, ar putea constitui un factor important. În acest sens, legea ar putea constitui sursa unei pante alunecoase, punând, implicit, fiecare bolnav sub imense presiuni. El este o povară. Ca atare, n-ar fi imoral ca el să aștepte grija celorlalți, din moment ce are „drept de ieșire” și, prin aceasta, posibilitatea de a-i scuti de eforturi? Dar cred că în această privință numai fiecare caz în parte poate da seama de cum stau lucrurile. Totul depinde, în cele din urmă, de dispoziția celorlalți, a familiei și a personalului medical, de a-i ameliora pacientului cele din urmă experiențe.

Argument pro

Dacă principalul argument al celor potrivnici legii eutanasiei referă la diferențele psihologice dintre copii și adulți, tabăra partizană insistă tocmai asupra a ceea ce, în viziunea lor, constituie elementul comun pentru cele două categorii: suferința. Nu există, spun ei, niciun motiv pentru care am putea refuza dreptul la eutanasie copiilor, din moment ce ei se pot afla în condiții medicale similare condiției celor ce au deja acest drept (adulți), condiții care i-ar putea determina să dorească, sincer și rațional, sfârșitul prematur (oricum inevitabil) al propriilor vieți. Iată ce spune John Harris, profesor de bioetică la Universitatea din Manchester (citat de NBC News):

Principiul eutanasiei pentru copii sună șocant la început, dar e motivat de compasiune și protecție. Este nedrept să acorzi acest drept diferențiat, anumitor cetățeni da și altora (copii) nu, dacă nevoia este de ambele părți aceeași

În acest caz, eutanasia pare a fi o soluție nu numai acceptabilă din punct de vedere moral, dar totodată și cea mai umană, dacă asumăm că moartea fără durere e dezirabilă unei vieți în suferință. Astel, pare o nedreptate să negi unui copil dreptul de a fi scutit de o viață ce nu merită trăită, în condițiile în care admiți un astfel de drept pentru adulți.

Ar merita, poate, amintit aici faptul că propunerea de extindere a dreptului la eutanasie a fost formulată ca urmare a unei cereri a 16 pediatri, care au semnalat necesitatea unei asemenea schimbări tocmai pentru că minorii care doreau, în mod justificat, să fie eutanasiați, nu puteau cere acest lucru. Nu puteau cere medicilor să încalce legea. Fără îndoială, sunt medici care au făcut-o, de dragul pacienților, spun ei.

Se discută foarte mult despre controlul limitat al legii și posibilitatea abuzurilor. De pildă, s-a avansat ipoteza conform căreia eutanasia ar fi folosită, în Belgia și în celelalte țări în care ea este reglementată juridic, ca acoperire pentru prelevarea de organe mai bune de la respectivii pacienți. Se presupune că în aceste situații actul eutanasiei are loc fără consimțământul bolnavilor, ceea ce echivalează cu omuciderea. Un asemenea scenariu pare de-a dreptul monstruos. Dar nu putem spune cu siguranță în ce măsură el e plauzibil. Probabil că acei medici care fac din moartea pacienților lor un interes ar putea găsi și alte căi, în absența soluției eutanasiei. E drept, aceasta din urmă poate oferi o acoperire în forma principiului binefacerii.

Cunoaștem genul cazurilor de pacienți care, din considerente culturale, religioase etc. refuză transplantul de organe sau de sânge. Unii dintre noi consideră că medicii care operează transplanturile respective, în ciuda opoziției pacienților, acționează moral întrucât fac un bine pacienților în cauză, cu prețul (mic comparativ cu binele rezultat) autonomiei acestora. N-am putea, atunci, să spunem același lucru despre eutanasie? Că este moral să ucizi un om care suferă teribil, deși el nu o cere efectiv (sau se opune vădit), întrucât consideri că îi faci un bine? Consider că nu. Aici se poate vedea de ce este atât de important acordul pacientului. Într-un caz, salvezi o viață (un bine sigur) cu prețul nerespectării deciziei pacientului (sau, pur și simplu, refuzând să-l întrebi). În celălalt caz, iei viața unui om (un bine discutabil) cu același preț. În al doilea caz, e mult mai probabil să-i faci un rău, dat fiind că nu poți ști cum e mai bine pentru el/ea, în ce măsură durerea e cu adevărat de nesuportat sau dacă situația nu se va ameliora în timp (de pildă, dacă pacientul este în comă sau dacă există o șansă, ce-i drept, infimă, să depășească boala în care se află). Dacă asumi de fiecare dată că știi ce e mai bine pentru pacient, atunci e foarte posibil să comiți un abuz forțându-i destinul. Și poți face răul, deși intenționezi să faci binele. Concluzia aici (cu privire la eutanasie) ar fi aceea că nu poți să-ți asumi o mai bună cunoaștere a ce e bine pentru celălalt, nici când crezi că acel bine înseamnă viața, nici când crezi că el implică moartea.

O degradare a respectului pentru viață?

Poate că motivul cel mai puternic al reticenței față de propunerea legislativă provine din îngrijorarea, mai mult sau mai puțin justificată, pentru felul în care societatea percepe actualmente fenomenul vieții (și pentru felul în care o va face în viitor). Se pune întrebarea: oare această „universalizare” a dreptului eutanasiei nu atentează la respectul pentru viață în genere? Nu se vor îndoi oamenii, de fiecare dată când se vor afla într-un spital, într-o stare oarecum gravă, că viața merită trăită? Dacă vor ști că, dacă situația se agravează suficient, primul lucru pe care-l vor afla de la medici va fi că pot cere să fie uciși? Iată părerea lui Étienne Montero, decan al Facultății de Drept, Université de Namur, Belgia:

Cred că odată ce accepți principiul eutanasiei, nu știm cum să stabilim limitele sau cum să asigurăm controlul practiării sale. Impunem condiții stricte, dar nu ne ținem de ele. De ce? Cred că acest lucru e datorat faptului că eutanasia e făcută un lucru banal. Devine o moarte demnă. Devine din ce în ce mai normală

Este un fenomen real această „normalizare”? Poate fi el diminuat? Probabil că da, atâta timp cât nu se va trece în registrul absurdului. Este celebru, de pildă, cazul acelei femei care a vrut să moară pentru că operația de schimbare de sex la care a fost supusă a eșuat. Cât privește cazurile cu adevărat extreme, putem înțelege fenomenul eutanasiei și altfel: simplul fapt că unii oameni au înspăimântătorul drept de a muri de bună voie ar trebui să ne facă pe noi, ceilalți, să înțelegem privilegiul privării de acest drept. Ar trebui să înțelegem că acei oameni nu vor să moară din capriciu, ci pentru că îndură lucruri de neînțeles pentru noi. Astfel, e posibil ca un copil care întrevede moartea să se priceapă mai bine în a o compara cu propria viața decât noi, care ne plângem de durerile de dinți.

Vezi toate articolele publicate de Ionuț Sălcianu