“Apologetul crimei şi genocidului”

Într-o scrisoare, altfel  decentă, părinţii unor copii cu diverse grade de handicap și liderii unor organizații non-guvernamentale care încearcă să ușureze viața celor aflaţi  în suferință, se arată stupefiați de acordarea titlului de DHC profesorului Peter Singer, “un apologet  al crimei și genocidului”. Singer ar sugera  autorităţilor suprimarea copiilor cu handicap grav, pe motiv ca aceștia au „calitatea vieții zero” și “în plus Statul consuma bani degeaba cu ei! “

Toate acestea sunt false spaime. Iată cum vedem noi lucrurile:

“Crimă” = ucidere, omucidere, asasinat, omor.

“Genocid” = exterminarea unui grup etnic, naţional, rasial sau religios.

Pe cine a omorât Peter Singer? Şi ce grup etnic a exterminat? Atenţie, aşadar, la folosirea cuvintelor. Şi mergeţi la textul originar, nu vă mai luaţi după ce scriu alţii prin gazete.  Căci iată ce spune Singer:

“Poziţia mea  nu presupune că ar fi mai bine ca niciun om născut cu severe dizabilităţi  să nu supravieţuiască; ea presupune doar ca  părinţii unor asemenea nou-născuţi  să fie îndrituiţi să ia această decizie [în legătură cu supravieţuirea lor].  Aceasta nu înseamnă nici lipsă de respect  sau de egală consideraţie faţă de  oamenii cu dizabilităţi care îşi trăiesc acum viaţa  în acord cu dorinţele lor. Resping orice degradare a intereselor oamenilor pe motive de dizabilitate” (Practical Ethics, p. 165).

Fragmentul acesta nu a atras atenţia acelora care au făcut prima scrisoare, scrisoarea după care au fost copiate celelalte?

Să ne imaginăm mai multe cazuri (în fond, sunt situaţii reale):

  1. Ion e un nou-născut după un avort eşuat; el nu e dorit de familie; tentativa de avort i-a afectat grav creierul; nu va putea recunoaşte pe nimeni, nici vorbi; nu se găsesc doritori să-l infieze. Ce va face spitalul cu el? Dacă îl eutanasiază, medicul va fi acuzat de omor în lipsa unei legislaţii protectoare. Dacă nu îl eutanasiază,  va rămâne în grija spitalului cu cheltuieli care ar fi salvat zilnic 10 vieţi. Dumneavoastră, dacă aţi fi directorul spitalului,  ce aţi face?

Singer e de părere că în asemenea cazuri  e în interesul noului-născut, şi al tuturor celorlaţi,  să i se întrerupă aparatele. Dacă nu există raţiuni externe, cum ar fi dragostea părinţilor,  ar fi mai bine să ajutăm copilul să moară pentru a nu mai suferi (p. 184). Căci aceasta nu este o viaţă de om şi trebuie tratată ca atare. Cei ce susţin menţinerea lui în viaţă,  ca şi cum ar fi un animal inferior pus într-o vitrină, ce argumente au?  Aici maximizarea binelui  pentru toţi cei implicaţi nu  e un criteriu moral, ci de oportunitate. Poate că e imoral să luăm viaţa unui nou-născut în condiţiile menţionate, dar Singer crede că e oportun să o facem.

Acesta e un caz care se întâmplă: un nou-născut cu probleme grave de sănătate, care va muri sigur după câteva luni sau va rămâne dependent toată viaţa de aparate, fiind hrănit artificial într-un pat. Unii părinţi vor să îl ţină astfel, alţii nu îl mai vor. Dar o asemenea viaţă vegetativă nu e o viaţă de om. Merită ea oare să fie trăită? Singer crede că nu, dar cu toate acestea el nu nu susţine că toţi copiii cu dizabilităţi severe ar trebui eutanasiaţi. Unii îşi pot găsi îngrijitori. Cu atât mai puţin cei cu dizabilităţi uzuale (auditive, motorii etc.)  Nici nu e clar dacă o fiinţă lipsită de raţiune, sensibilitate, conştiinţă de sine mai e o persoană umană. Dacă e o persoană umană, atunci uciderea ei e considerată  omor. Singer e de părere  că în asemenea cazuri părinţii decid. Şi că există o diferenţă între statutul moral al nou-născutului şi cel al unei persoane mature, deci o diferenţă şi în ceea ce priveşte sancţiunea juridică aplicabilă: “A ucide un adult uman înseamnă omor şi e ceva universal şi fără ezitare condamnat”, spune Singer. Dacă dacă un nou născut nu e o persoană morală (nu are raţionalitate, autonomie şi conştiinţă de sine) atunci nici dreptul la viaţă nu îi va fi garantat legal iar eutanasierea lui nu va fi un omor.

  1. Nou-născutul suferă de boli grave, dar care nu-l împiedică să ducă o viaţă de om, însă nu de om normal (hemofilie, sindromul Down etc.). Prima reacţie e să lăsăm copilul să trăiască. În lumea lui, mai ales, se poate simţi bine.  Acesta e cazul persoanelor obişnuite cu handicap. Dar în măsura în care putem predetermina, în stare uterină, aceste boli, nu e oare oportun să avortăm şi să dăm şansa unui alt copil sănătos să se nască? Diagnoza prenatală urmată de avort e o practică actuală. Nu e propunerea lui Singer.

Nu cred nici eu, alături de criticii lui Singer, în teza că noul născut nu   poate avea drepturi, în particular, dreptul la viaţă. Cred ceea  ce ne spun psihologii, că personalitatea morală a copilului se formează în timp, dar noi putem avea datorii indirecte faţă de nou-născuţi, aşa cum avem faţă de animale (să nu le brutalizăm, să nu le tratăm ca simple mijloace etc.)  Avem obligaţia (faţă de noi înşine şi faţă de alţii) să  conferim dreptul la viaţă noului-născut sau chiar embrionului şi deci să ne obligăm moral să nu îi distrugem.  Acesta e un acord social.

Prin urmare, Singer nu “sugerează autorităţilor” soluţii, căci el dezbate probleme. La asemenea dispute pe cazuri-limită, de “viaţă şi de moarte” nu există soluţii simple şi definitive. Pericolul constă în a considera că există asemenea soluţii şi se poate  impune un Adevăr definitiv. Singer nu crede acest lucru. El nu cere omorârea copiilor cu handicap,  nici măcar “suprimarea copiilor cu handicap grav” fără nici o precizare. Aici tocmai detaliile contează.

Vezi toate articolele publicate de Valentin Mureșan