Valentin Mureșan – Rolul terapeutic al pastilei roşii

Lansare de carte: Daniel Nica, Pastila roşie

627x0Cartea a cărei apariţie o salutăm astăzi, “Pastila roşie. Eseu despre moralitate şi fericire”, este o îmbucurătoare îmbogăţire a pieţei cărţii de filosofie din ţara noastră, a doua contribuţie semnată de autorul ei, dr. Daniel Nica. Vrând să subţieze soclul a două prejudecăţi morale adânc înrădăcinate – acelea că moralitatea e sfârşitul libertăţii şi că fericirea înseamnă ignoranţă (ale căror aromă religioasă e trecută cu vederea) – cartea avansează graţios spre acreditarea părerilor contrare lăsând în fundal, la o apreciabilă distanţă, rocile dure ale unor teorii filosofice sofisticate pe care numai un profesionist le poate parcurge fără accident. Dl. Nica are câteva vânătăi pe suflet, dovadă că a trecut pe acolo. Totuşi, o anume graţie stilistică, deliberat căutată, îl face pe autor să se teamă de o încadrare a lucrărilor sale înafara filosofiei, în zona eseisticii existenţiale sau, vai, a gazetăriei transcendentale. El nici nu vrea să audă de încercarea de a determina sistematic această apartenenţă la filosofie, negând vehement faptul că posedăm mijloacele adecvate, inclusiv cel pe care l-am schiţat în cartea mea care lui i-a plăcut cel mai mult – Între Wittgenstein şi Heidegger – o carte unde eram, de fapt, editor, nu autor propriu-zis.

Acolo propuneam, totuşi, într-un mic capitol, o metodă quasi-wittgensteiniană de a determina extensiunea unui concept vag, fără graniţe bine precizate, cum e conceptul de “operă filosofică”. La o primă vedere, cred că am putea spune că, deşi “Pastila roşie” nu intră în nucleul de lucrări filosofice indiscutabile, nu e propriu-zis un studiu filosofic, ea nici nu iese înafara sferei filosofiei spre a se dizolva în literatură. Şi aceasta pentru că ea tratează teme clasice de filosofie morală: fericirea, de ce să fim morali, sensul vieţii, egoismul etic, utilitarismul şi kantianismul etc. În spatele fiecărei teme şi capitol se află o mare doctrină sau problemă morală, deci un efort de înţelegere şi aprofundare profesional întreprinsă, care cu siguranţă i-a luat autorului ani. E drept că el nu generază teme noi ori soluţii inedite la dispute filosofice recunoscute, ce rezultă după îndelugi cântăriri ale agrumentelor şi contraargumentelor, dar propune unghiuri de vedere inedite, sugerând noi moduri de înţelegere, făcând cititorul comun să simtă filosofia. Nu polemica logică e punctul său forte, ci accentele personale subliniate adesea. Nu tehnicalităţile îl atrag, ci cursivitatea gândului şi atractivitatea lecturii. În acest sens, avem de-a face cu o operă de superioară popularizare fiosofică, imperceptibil combinată cu o încercare continuă de a prelucra personal o materie filosofică dificilă şi vastă, studiată de autor în anii petrecuţi la facultatea de teologie, la cea de filosofie, în stagiul doctoral.

Pentru a scrie aşa ceva îţi trebuie mai mult decât cunoştinţe de fiosofie şi experienţă cu jocul conceptelor, îţi trebuie un soi de har literar, de talent al comunicării, ba chiar şi un har muzical. Autorul vrea să-ţi cânte conceptele şi în felul acesta să încânte. Avantajul pe care îl are protagonistul acestui spectacol inedit de muzică a conceptelor e stăpânirea competentă a materiei; îl prinzi greu cu vreo eroare de fond în tot ceea ce scrie. Lucrurile sunt spuse pe înţelesul tuturor, dar nu după ureche. Arta acestui tip de scriitură filosofică presupune o îndelungată perioadă de studiu şi rezidă în a avea capacitatea de a te topi în text râmânând totuşi rece. Pierderea luciditaăţii raţionale specifice filosofiei înseamnă ieşirea din sfera acesteia şi adăstarea pe terenul incert al tehnicilor iniţiatice ale religiei ori în cantitativismul matematic al ştiinţei. Lui Daniel Nica îi iese. Multora nu prea. Cu taote că nu se revendică de la şcoala analitică, deşi a cochetat cu ea, cu textul dr. Nica poţi polemiza. Nu mai vorbesc de autor.

De pildă, ca să-l provoc, aş contesta o anume lejeritate ideatică de dragul spectaculozităţii servite generos publicului larg. Vechea noastră polemică privind sensul filosofiei la origini, ca “act total”, cum spune el, care îl angajează existenţial pe practicant, rămâne la fel de indecisă. Sunt de acord că gândirea anticilor avea şi o funcţie practică (nu metafizica, de pildă), dar de aici şi până la a atribui filosofiei un rol “terapeutic” şi “purificator”, “o căutare neliniştită a liniştii ultime” (în sens propriu) mi se pare că e cale lungă. Numai o interpretare abuzivă a unor pasaje platonice privind “pregătirea pentru moarte” le răpeşte acestora sensul epistemic şi le dă un sens cvasi-mistic. Poate autorul să explice convingător rolul terapeutic al “Pastilei roşii”? Sigur, el are grijă să revină la sentimente mai bune: funcţia terapeutică înseamnă cultivarea unui mod de viaţă exemplar. Libertăţile oferite de acest stil de expunere, fără o armătură logică foarte solidă, permite însă asemenea salturi mortale. Iar autorul nostru se vrea campionul lor. Sau nu. Peste câteva pagini îl găsim din nou ca supus al stilului argumentativ şi riguros de care nu vrea însă să se lase total dominat. El ştie că a optat pentru o mixtură de stiluri, continental şi analitic, şi îi place această postură cvasi-imposibilă. Realitatea sa, ca filosof, precum crede el despre “realitatea creştinului”, nu e adevărul raţiunii (sau nu numai), ci adevărul personal, adică un adevăr al “minţii coborâte în inimă”. Acest preot al filosofiei analitice din Balcani îşi poate permite să forţeze ilicit sensurile unor concepte morale cheie, cum ar fi cele de “regulă”, de “adevăr universal”, de “etică ştiiţifică”, pentru a facilita discreditarea unor doctrine cu care nu e de acord dar care nu susţin, de fapt, asemenea teze extreme. Nu ar fi mai uşor pentru sufletul nostru să vorbim despre pluralismul perspectivelor şi despre faptul că nu există “etică”, ci o pluralitate de “etici”, decât să-l punem pe Nietzsche să cânte fără voce o arie antikantiană? Spiritul cărţii chiar acesta este: al convocării şi punerii în dialog a marilor autori de filosofie morală. Pe înţelesul turturor. După ce s-a luptat cu ei pe înţelesul specialiştilor.

Punct de întâlnire al unor tendinţe contradictorii, Daniel Nica şi-a ales o nişă viabiă, dar greu de controlat, pe care însă el a dovedit că poate naviga cu talent. Căci puţini posedă calităţile complementare ale mai multor stiluri de filosofare. Preferaţii săi sunt dascălii anglo-saxoni dar e atras irezistibil de zburdălnicia stilistică şi de lipsa de oprelişti a postmodernilor. Îi doresc să-şi împlinească visul şi, peste ani, să ne apară ca gânditorul care a ţinut laolaltă atât stindardul “ingineriei filosofiei”, cât şi pe acela al “filosofiei literaturocentrice”. Să fie, adică, un fel de … postmodern analitic.

Fire paradoxală, mi-l imaginez peste ani într-o mare bibliotecă universitară fără nume, şezând nonşalant pe podea, printre rafturi, ca orice dascăl anglo-saxon ce se respectă, în sandale din piele de struţ şi bermude de firmă, etalând mândru simbolurile originii sale romantice: un tricou ieftin cu un slogan post-modern şi un papion scump aplicat inevitabil, dar elegant, direct pe piele. Dar iată că o doamnă din personalul bibliotecii se precipită către el, după ce a luat la rând rafturile, şi îi şopteşte ceva despre lansarea noii sale cărţi. A câta? Vestea îl face să se ridice brusc, să-şi îmbrace print-o mişcare simultană a braţelor vestonul cabrat ce zăcea şi el pe podea, şi care avea, desigur, la buzunar o batistă dublu asortată coloristic cu paralizantul papion şi cu franjurii pantalonilor săi aproximativ scurţi. Apoi, având grijă să nu dea prioritate unei alte doamne la intrarea în lift, spre a nu fi acuzat de sexism, coborî rapid în sala arhiplină.

Vezi toate articolele publicate de Valentin Mureșan