Limitele convenţiilor de limbaj în critica omologării sociale

 

admin-aja13x

În cel de-al doilea articol pe tema omologării sociale a deciziei etice, dr. Emilian Mihailov dovedeşte că a înţeles în esenţă  cele susţinute de mine: a se vedea penultimul paragraf. Atunci nu înţeleg de ce consacră 90% din articol opoziţiei sale faţă de convenţiile mele de limbaj.  Căci această opoziţie nu poate conta ca o critică, ci cel mult ca o listă de sugestii alternative. Pe care le accept sau nu, mai degrabă nu. Din criticarea convenţiilor de limbaj nu poţi  acredita o teză de substanţă cum ar fi ceea că „nu se susţine distincţia dintre testarea etică în sens strict sau îngust  şi restul testului etic în ansamblul lui”.  Nu poţi zice „eu nu sunt de acord cu această teză pentru că nu mă conving aceste denumiri”, ci doar că „prefer alte denumiri”. Constat că multe dintre criticile adresate mie, le susţin şi eu. E drept, la nuanţe nu ne întâlnim întotdeauna. Şi nuanţele sunt totul.

De pildă, sunt de acord că unii eticienii nu trăiesc în turnul de fildeş (dacă ar trăi acolo nu ar putea face evaluări). Dar teoreticienii eticii stau în turnul lor de fildeş.  Eticienii sunt de multe feluri şi stau în locuri diferite. Preopinentul meu zice că ei stau în viaţa socială, analizează faptele şi participă la dezbaterea etică din spaţiul public. Nu zic că nu ar trebui să fie aşa, că nu începe să fie aşa. Dar, deocamdată, eticienii ca meseriaşi nu există în România şi deci nu stau nicăieri;  nu există profesiile de etician, evaluator moral sau director cu probleme etice.  Mai e aşadar mult până când eticienii vor „lua parte la activităţile de dezbatere etică din arena publică”, ocupaţi până peste cap cu descifrarea valorilor în fapte. Aici dr. Mihailov înlocuieşte realitatea cu visul.  El respinge faptul evident că etica academică (teoretică sau aplicată) e destul de îndepărtată de realitatea socială.  Sunt de acord   că  unii dintre eticieni pot participa la evaluarea finală a unui proiect, ca facilitatori.  Şi cu atât mai amator sunt să cred că la nivel macro-social, dar şi la nivel de organizaţie, eticienii (mai exact „evaluatorii morali”) sunt cei mai îndreptăţiţi să solicite evaluarea morală a unei legi sau politici publice, ceea ce nu se întâmplă acum.

Matricea etică poartă un sens îngust al conceptului de test etic comparativ cu testul în sens larg, adică cu ansamblul procesului, de la formularea primului draft al legii evaluate până la adoptarea ei

A doua „critică” e îndreptată împotriva  denumirii de „metode etice în sens îngust”. Cum „îngust”, când ele  sunt „recunoscute de toată lumea”?  Eu sper să nu se supere pe mine matricea etică pentru bunul motiv că i-am spus „îngustă”, puteam să-i zic altfel. Dar ea poartă un sens îngust al conceptului de test etic  comparativ cu testul în sens larg, adică cu ansamblul procesului, de la formularea primului draft al legii evaluate până la adoptarea ei. E o convenţie de denumire pe care am propus-o, ea poate fi neinsiprată, confuză, dar nu pur şi simplu „neconvingătoare”.  Tot efortul de contracarare a acesteia nu reprezintă  o critică, ci o sugestie pentru o altă soluţie lingvistică. Pe care eu nu o voi adopta neapărat, pe motive raţionale sau nu.

A treia „critică” se referă la  „caracterul neconvingător al denumirii omologării sociale drept test etic în sens larg”. În viziunea mea, nu omologarea socială e testul etic în sens larg, ci întreg procesul de testare al legii, de la primul proiect până la votul politic.  Să luăm exemplul unei legi cu conţinut etic, legea prostituţiei.  Specificul acestei legi revine la conţinutul său moral, care trebuie evidenţiat.  În Parlamentul nostru nu se face aşa ceva cu nici o lege „morală”.  O lege a aviaţiei trebuie supusă la un moment dat unor „evaluatori ai aviaţiei”. Tot  aşa, o lege cu conţinut etic  trebuie supusă unor „evaluatori  etici” (eu am propus un Grup Delphi virtual şi pluralist  pentru etică, populat cu evaluatori care aplică diferite metode de decizie etică (v. Fericirea, datoria şi decizia etică, p. 155)). Dar până să ajungă aici, proiectul mai trece prin câteva proceduri cu semnificaţie morală, motiv suficient pentru a spune procesului de evaluare în ansamblul său  tot „test etic” (dar în sens larg): e vorba de identificarea substratului moral al materiei proiectului de lege, dezbaterea publică a legii  (adoptarea autonomă şi principiul publicităţii),  condiţia de coerenţă cu alte acte normative similare, cu codul etic.) . Toate aceste evaluări şi ajustări, ca şi raportul etic al evaluatorilor morali din Grupul Delphi,  ajung în faţa deciziei finale sub forma unor  date  diverse  care nu au aparenţa unor evaluări morale; dar ele chiar aceasta sunt, fiind  menite analizei finale  în cursul luării  deciziei politice.  Acordul final e unul „politic” ce satisface „nevoile şi interesle statelor membre”  (vezi cazul politicii europene cu privire la datele genetice (Ibidem)).

În fine, o altă chestiune de limbaj: să nu-i zicem test etic ci decizie (decizia etică e o testare etică, totuşi, în jargonul eticienilor). E drept că limbajul neinspirat poate uneori stârni confuzie şi opacitate.  Dar în acest caz eu cred că noi ar trebui să scoatem denumirea de „test etic”  din îngustimea ei academică şi să o punem  în contextul vieţii sociale unde se iau deciziile morale reale. Pentru acestea trebuie să elaborăm un nou concept de test etic.  Mill sugerează aşa ceva atunci când spune că o regulă nu e morală dacă nu e impusă prin sancţiuni  de societate în funcţie de importanţa acordată utilităţilor promovate.

Dar dincolo de terminologie (care nu merită atâta toner) rămâne finalul articolului, care cred că surprinde   o parte din ceea ce voiam să spun.

Într-adevăr, omologarea socială „vine să arate limitele criteriilor morale [în sens  îngust, adică acelea legate de testele etice tradiţionale] în luarea deciziilor” – atenţie, însă, în luarea deciziilor morale, nu social-politice. Eu numesc „test etic în sens îngust” bateria de teste etice uzuale învăţate la cursurile de etică  (kantian, utilitarist, principiist, creştin etc.) coordonate prin procedura Delphi.  Ele nu admit, nici nu resping o regulă morală care ghidează comportamentul  unor mari mase de oameni, ci  doar evaluează moral acea regulă şi o pregătesc pentru admitere sau respingere.  Ele  ne spun dacă acea regulă e morală, imorală sau indiferentă moral.

Numesc „test etic în sens larg”  toate testele morale coordonate în procedura Delphi şi alte câteva, privite în succesiunea intervenţiei lor în evaluarea unui caz, anume: dezbaterea publică ( o formă a principiului respectului autonomiei), caracterul transparent (principiul pubicităţii), coerenţa cu alte reguli morale,  testele din procedura Delphi şi omologarea socială. În acest amplu proces, care poate dura câţiva ani şi necesită serioase investiţii, ca şi crearea unor instituţii ad hoc, pot să mai apară judecăţi morale ale simţului comun, dar decizia e multicriterială, nu doar etică şi conţine atât o componentă evaluativă (din diverse unghiuri, etice şi non-etice) cît şi una de instituire socială: adoptăm sau nu, impunem sau nu, ca regulă socială constrângătoare regula morală pe care am evaluat-o (de obicei, se consfinţeşte politic ceea ce a stabilit grupul Delphi, dar nu  cu necesitate).

„Omologarea socială” e hotărârea comunităţii ca pe baza evaluării etice făcute, care e hotărâtoare, dar şi pe alte considerente, dintr-o varietate de interese, (econmice, politice, religioase, militare, morale neluate în seamă, din prejudecăţi personale etc.) merită să se impună tuturor în mod egal noua regulă evaluată moral (sau nu). Pentru aceasta, se ataşează  sancţiuni de diferite tării noii reguli. Noi nu numai că ştim că noua regulă e morală, dar şi suntem constrânşi să o respectăm.

Numesc acest ansamblu eterogen de teste ale unei legi cu conţinut moral „test etic în sens larg” atât pentru compoziţia sa, cât şi pentru că numai ansamblul răspunde la întrebarea: vom avea o nouă obligaţie sau permisiune morală în legătură cu consimţământul informat, una care să fie impusă întregii societăţi printr-un acord „filosofic şi politic”

Să ne imaginăm o lege despre aviaţie înaintată spre adoptare.  Cum spuneam, ea trebuie supusă la un moment dat unor „evaluatori ai aviaţiei”, nu poate fi evaluată sub aspect ingineresc de filosofi sau de jurişti. O lege precum cea  a consimţământului informat trebuie evaluată în substratul ei moral de „evaluatori etici”. E momentul Delphi, o testare morală pluralistă de către experţi, finalizată într-un raport etic. Înainte de acest moment, legea trebuie scrisă, cu toată infrastructura ei morală. Apoi trebuie evaluată şi ajustată de un număr cât mai mare de oameni  („dezbaterea publică” : aici sunt prezente tacit principiile morale ale respectului autonomiei şi al publicităţii). În fine, după momentul Delphi, e momentul omologării sociale, al instaurării rezultatului obţinut până aici,  printr-un acord politic. Numesc acest ansamblu eterogen de teste ale unei legi cu conţinut moral „test etic în sens larg” atât pentru compoziţia sa (sunt acolo mai multe teste sau validări etice), cât şi pentru că numai ansamblul răspunde la întrebarea: vom avea o nouă obligaţie sau permisiune morală în legătură cu consimţământul informat, una care să fie impusă întregii societăţi printr-un acord „filosofic şi politic” (cum zic europenii care au adoptat asemenea politici privind clonarea sau statutul  datelor genetice).

În acest sens şi ultima frază necesită o amendare de detaliu: discuţia din jurul omologării sociale a regulilor etice noi arată cum mecanismele de luare a deciziilor  [morale!] colective ajung să confere greutăţi diferite („o „dominanţă” specifică  – R. M. Hare) unor reguli, legi, politici morale: căci unele sunt „declaraţii” (fără pedepse, doar cu programe de training), altele sunt „hotrâri”, altele „legi” (cu sancţiuni juridice). În legătură cu mecanismele de adoptare a deciziilor  nu trebuie să fim prea rigizi, uneori se foloseşte votul, alteori aplauzele. Mai greu e de agregat mulţimea de verdicte ale  evaluatorilor din Grupul Delphi. Dar există soluţii.

Mecanismul de evaluare etică pe care-l susţin funcţionează  în democraţiile avansate (într-o formă sau alta), nu e inventat de mine. Eu l-am scos, eventual, din implicit şi i-am dat o formă justificată raţional.  În aceste condiţii, a rămâne cu problema  „testării etice” doar la nivelul exerciţiilor simplificate de seminar şi a cazurilor ideale mi se pare o greşeală. Testarea etică reală (în sens larg) e cu totul alta decât cea de seminar. Poate testarea  etică în sens îngust e asemănătoare, uneori identică, cu cea de seminar şi cu ceea ce citim în culegerile de cazuri pentru cursurile de etică aplicată. Dar aceasta e numai o parte a testării.

Nu exclud, însă, o discuţie pentru găsirea unei terminologii mai puţin inducătoare în eroare.

Vezi toate articolele publicate de Valentin Mureșan