Dilemele etice şi cadrele de evaluare morală

Valentin Mureşan

Un individ crescut la marginea societăţii pătrunde noaptea într-o casă şi fură bijuterii, apoi le vinde şi îşi cumpără o maşină cu care îşi duce familia într-o staţiune din străinătate. Acum fumează liniştit pe o terasă.

Iată o succesiune de fapte: a cumpăra o maşină e un act firesc, pe care majoritatea oamenilor cinstiţi îl fac. El nu e nici lăudabil şi nici blamabil. Dar dacă banii sunt furaţi? Atunci cei mai mulţi dintre noi vor spune că actul de a cumpăra maşina devine, dintr-un gest neutru, un act imoral. Dar de ce mişcarea fizică rezidând în escaladarea ferestrei, intrarea în casă, introducerea banilor în buzunar şi apoi ieşirea în stradă e numit o acţiune imorală? De ce mişcarea pământului la cutremur nu e imorală – căci paguba făcută în casă e mult mai mare? Insul nostru, hoţul, dacă e întrebat ce crede despre imoralitatea faptei sale, va părea cu siguranţă surprins: cum adică imoralitate? Să iei nişte bani e imoral? Vreţi să murim de foame, să nu mergem în concediu? La fel va spune despre cerşit, despre bătaia administrată unor necunoscuţi etc. Nu vede nimic nefiresc în aceste fapte. Ele sunt la fel de fireşti şi de neutre ca şi ploaia. Toţi în jur fac la fel; dacă eziţi te consideră „fraier” şi te batjocoresc. Există, aşadar, o perspectivă (a unor micro-comunităţi delicvente) din care furtul nu e un delict moral; din altele este. La fel stau lucrurile cu poligamia: în unele societăţi ea e morală, în altele nu. Actul e acelaşi. Există oare o perspectivă din care până şi omorul e justificat moral? Şi dacă e aşa, ce mai e morala? Totul e relativ, binele se poate schimba oricând în rău, nu mai există nici un reper fix? De fapt, nu mai există morală? Aceasta a fost problema lui Kant: cum pot recupera caracterul obiectiv şi universal al legii morale pe această mare mişcătoare a relativismului etic?

Faptele obiective, fără fiinţele umane, sunt neutre din punct de vedere moral. Moralitatea e proiectată de om în ele iar „proiectorul” se numeşte un „cadru de evaluare morală”. Nu există fapt moral independent de un cadru de evaluare morală. Cel mai vag şi incoerent cadru de evaluare e moralitatea comună („cei şapte ani de acasă”): moralitatea inculcată de familie, şcoală, Biserică etc. Dar există şi cadre de evaluare mai sofisticate, unele bazate pe teorii etice (etica virtuţii, utilitarismul, kantianismul), altele nebazate pe teorii (principiismul, cazuistica morală, narativismul, matricea etică etc.).

Cele mai solicitante probleme etice care ne obligă să depăşim bunul simţ moral şi să căutăm cadre de evaluare mai sofisticate sunt dilemele etice (morale). O dilemă morală e un conflict a două datorii la fel de valabile, dar care, într-o anumită situaţie, nu pot fi respectate împreună. E un conflict per accidens (valabil în anumite circumstanţe), nu un conflict per se (contradicţie logică între o obligaţie şi obligaţia contrară: e obligatoriu să spui adevărul şi e interzis să spui adevărul). Se rezolvă ierarhizând cele două obligaţii în acea circumstanţă particulară.

De exemplu, un medic are datoria de a vindeca bolnavii săi. Dar un pacient îi cere să nu-i aplice un tratament (din motive religioase), ceea ce-i poate fi fatal. Dacă medicul îşi respectă datoria pentru care a jurat (să nu-i facă rău), el trebuie să-l oblige pe pacient să facă tratamentul, deci să încalce regula consimţământului informat conform căreia pacientul decide autonom, în ultimă instanţă, asupra propriului corp. Dacă respectă această regulă, îşi încalcă datoria de a face binele. Cum ar fi moral să procedeze el? Va trebui să găsim criterii pentru ierarhizarea datoriilor. Dar în dilemele în care ambele soluţii se finalizează cu moartea e greu de crezut în ierarhizare, căci aceasta ar justifica moral omorul în anumite circumstanţe. Există oare omoruri justificate moral? După ce criteriu? După vârstă? După sex sau rasă? După apartenenţa politică? După o sentinţă judecătorească? Deoarece nu m-am putut opune fizic? Sau niciuna dintre acestea, omorârea intenţionată a cuiva nefiind în nici o împrejurare justificată? Ne ajută oare bunul simţ moral, valorile inculcate de familie în primii ani de viaţă, să decidem în asemenea situaţii? Vom analiza mai jos o celebră dilemă etică, “dilema trenului”, şi vom trage învăţămintele. Prezintă vreun avantaj comparativ diversele cadre de evaluare etică?

O dilemă etică e aceea în care se află Cephalos în Republica I: i) să restituie, aşa cum a promis, o armă pe care a împrumutat-o de la un cunoscut sau ii) să nu o restituie dat fiind că între timp cunoscutul a înnebunit şi ameninţă cu moartea în stânga şi în dreapta? Cephalos se află între două datorii la fel de valabile, datoria de a-ţi ţine promisiunile şi datoria de a nu aduce prejudicii celorlalţi; dacă o respectă pe una o încalcă pe cealaltă – în circumstanţele date. Soluţia dilemei e să ierarhizăm aceste obligaţii pentru asemenea circumstanţe în funcţie de diverse criterii, de pildă de gravitatea consecinţelor. În acest caz, Cephalos nu îşi va respecta promisiunea (va încălca o datorie) şi nu va restitui arma.

Există însă “dileme simetrice” în care alternativele disponibile sunt la fel de “grele”. “Alegerea Sofiei” (William Styron) e de acest tip: Sofia are doi copii şi se află într-un lagăr nazist. I se cere să-şi ucidă un copil pentru a-l putea menţine pe celălalt; altfel, ambii copii vor fi ucişi; ea nu are nici un temei pentru a-l favoriza pe unul.

Aceasta e o dilemă ontologică (ştim că nu există în mod obiectiv un temei pentru a favoriza o alternativă) şi nu una epistemică (există un temei pentru ierarhizare dar nu îl cunoaştem noi). E totodată o dilemă impusă din exterior şi nu una auto-impusă (cum e cea cu promisiunea). E o dilemă de obligaţie, nu una de interdicţie (toate acţiunile fezabile sunt interzise). Şi, în fine, e o dilemă mortală (orice ar face ucide pe cineva) spre deosebire de dilema lui Cephalos din care există ieşiri necriminale.

În sinteză, o dilemă e situaţia în care agentului i se cere printr-o obligaţie sau interdicţie să facă două (sau mai multe) acţiuni pe care le poate face, dar dacă face una încalcă o datorie morală şi invers, nici una dintre cerinţe nesurclasând-o pe cealaltă.

1. Dilema trenului

Un tren rulează scăpat total de sub control. În calea sa se află 5 oameni care au fost legaţi de şină de un răufăcător. Din fericire, există un macaz şi o linie ocolitoare, dar pe care e un alt om legat de şină. Ştii că numai de tine depinde soarta acestor oameni. Vei schimba macazul? Dacă nu faci nimic, trenul va ucide 5 persoane. Dacă schimbi macazul va ucide una şi cinci vor fi salvate. E moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci? (persoana e nevinovată şi nu şi-a dat acordul să fie sacrificată).

Dilema trenului

Descrierea situaţiei. Suntem într-o situaţie ipotetică în care avem doar două variante de acţiune: i) dacă schimb macazul maximizez binele (salvez cinci oameni) dar cu preţul uciderii indirecte a unui om nevinovat aflat pe linia colaterală; ii) nu vreau să-l ucid pe omul de pe linia coleterală – atunci, nefăcând nimic, voi lăsa să fie omorâţi cei cinci oameni aflaţi pe şine. A nu face nimic nu înseamnă, în acest montaj, a refuza crima, ci a lăsa să moară 5 persoane. Mă aflu, de fapt, în faţa unei alegeri sub imperiul forţei sau necesităţii, ca atunci când cineva îmi ia mâna şi înfige cu ea pumnalul în spatele victimei fără ca eu să-i pot opune rezistenţă. E o crimă involuntară, în care eu nu sunt liber să nu ucid (nu am la dispoziţie alternativa de a nu ucide). Aşa şi aici: aici am o alternativă, dar aceasta e tot de a ucide; nu am la dispoziţie alternativa de a nu ucide; sunt liber doar să aleg victima. Nu sunt liber să respect datoria de a nu ucide, cum aş vrea. Efectul dilemei etice e “eşecul moral”: orice face agentul, face rău (sau nu face ceea ce trebuie, ceea ce e moral, să facă).

S-ar putea să fie o iluzie că aceasta este o dilemă etică. E mai degrabă o punere a agentului decident în situaţia obiectivă de a nu putea alege liber între a ucide şi a nu ucide. E o acţiune sub imperiul forţei sau în condiţii de necesitate. Oricare variantă de acţiune aş alege, voi determina uciderea unor persoane nevinovate şi voi acţiona împotriva voinţei mele. Sigur, nu le ucid direct, ci determin uciderea lor inevitabilă de către tren. Diferenţa nu e relevantă moral. În acest exemplu ne interesează în primul rând problema morală, dar şi cea juridică e interesantă. E moral să ucid indirect o persoană pentru a salva cinci? Sau, mai exact, există ucidere a unei persoane nevinovate, împotriva voinţei ei, care să fie justificată moral? În fine, ne mai putem întreba dacă are importanţă numărul de persoane salvate? Dacă ar fi 5 milioane?

Ca dilemă etică e netipică: anume pentru că nu e formată din două datorii distincte; în realitate, e vorba de alegerea între datoria de a nu ucide o persoană (pentru a salva cinci) şi datoria de a nu ucide cinci persoane (pentru a salva una). Pare să existe un temei favorabil uciderii unei persoane pentru a salva cinci, anume chiar numărul celor salvaţi şi al morţilor: 5:1. Nu e o dilemă simetrică, nici epistemică, e autoimpusă şi de interdicţie.

În ambele exemple ce vor urma se mai pot ridica două întrebări care nu trebuie confundate: “E moral şi sacrifici o persoană pentru a salva altele cinci?” Şi “Există vreun temei extramoral pentru a ucide o persoană spre a salva altele cinci?”

Întrebaţi fiind ce ar face într-o asemenea situaţie, 95% dintre oamenii de rând, fără o pregătire etică, deci care judecă din perspectiva moralei comune, au răspuns că e moral să ucizi un om pentru a salva cinci. Deci numărul de vieţi salvate/sacrificate contează decisiv în decizia etică a omului obişnuit.

Perspectiva kantiană. În viziunea sa etică fiecare persoană are o demnitate care e o valoare neaditivă supremă. A sacrifica cinci persoane e la fel de grav ca şi a sacrifica una. Numărul nu contează (cu excepţia cazului în care există o lege în acest sens, o lege care obligă la sacrificiul de sine pentru binele celor mulţi; Kant neagă existenţa ei precum şi acceptabilitatea ei). În schimb, există un drept la viaţă şi o lege morală care ne obligă să nu atentăm la viaţa altora.

Avem două grupuri de oameni, grupul A format dintr-un om şi grupul B format din cinci oameni. Ambele grupuri sunt ameninţate cu moartea de un tren scăpat de sub control. Numai un grup poate scăpa cu viaţă şi eu pot determina aceasta, schimbând sau nu macazul. Supravieţuirea unui grup depinde exclusiv de omorârea celuilalt grup şi reciproc. Nu există cale de ieşire; nu e fizic posibil ca ambele grupuri să scape. Deci eu nu sunt liber să nu ucid, deci nu sunt liber să respect legea de a nu ucide, deci autonomia mea e limitată iar voinţa temporar anulată. Ce e moral, în aceste condiţii, să fac? Să ucid 1 persoană pentru a salva 5 sau să ucid (indirect) 5 persoane pentru a salva 1?

Pentru Kant nu există o diferenţă morală între a ucide 1 şi a ucide 5; actul de omor e la fel de grav. Deci nu pot alege o variantă din cele două (care sunt singurele disponibile) pe criterii morale. Ambele încalcă legea de a nu ucide oameni nevinovaţi şi par a fi la fel de imorale întrucât încalcă legea. Pentru Kant nu există diferenţă morală nici între a ucide şi a lăsa să moară, aşa că nu putem alege nici după acest criteriu.

Dacă voi construi o dilemă morală între datoria de a nu ucide şi datoria binefacerii, trebuie observat că am avea un simplu joc de cuvinte: de fapt, a face binele înseamnă aici a nu omorî iar a nu face binele înseamnă exclusiv a omorî. Deci, dacă aş opta pentru uciderea unui om spre a face bine la cinci, ce aş face eu cu “datoria de a nu ucide”? Evident, aş încălca-o. Dar dacă aş alege alternativa, refuzând să-l ucid pe acel om, ceea ce ar antrena moartea a cinci? ? La fel, aş încălca-o. Deci, orice aş face, eu nu pot să nu încalc datoria de a nu ucide (la fel cu cealaltă datorie). Dar, o dilemă presupune să încalc o datorie când o respect pe cealaltă şi reciproc. O acţiune ambiguă cum e cea din dilema trenului nu se ştie prea bine când încalcă şi când respectă datoria, căci o respectă încălcând-o.

Presupunând că am ales să ucid 1 persoană pentru a salva 5, această alegere nu e o alegere morală; şi aceasta nu doar din cauza echivalenţei morale a actelor (din punctul de vedere al consecinţelor) descrisă mai sus, ci şi pentru că nu e autonomă. O acţiune e morală dacă rezultă din poruncile liber alese ale unei voinţe autonome. În cazul nostru, voinţa mea îşi suspendă temporar capacitatea de decizie autonomă în raport cu cele două grupuri. Eu nu pot alege decât să ucid; sunt deci forţat, împotriva voinţei mele, să-l ucid pe A dacă vreau să-l salvez pe B, cu toate că eu vreau să nu ucid pe nimeni. Limitarea autonomiei prin coerciţie externă îmi reduce controlul raţional asupra deciziilor mele. Or, o asemenea decizie constrânsă, cu voinţa frântă, nu e una morală.

În aceste condiţii, singura alegere raţională posibilă e una pragmatică – anume după criteriul care dintre cele două acţiuni are consecinţe mai bune. Şi aceasta în condiţiile în care nu pot spune nici că uciderea lui A şi salvarea lui B e o datorie morală (obligaţie), nici că e o interdicţie morală (deci că ar fi o datorie sacrificarea celor 5), ci mai degrabă pot spune că, în condiţiile dilematice descrise (de necesitate fizică), alegerea e “indiferentă moral” (în sensul de indecidabilă pe criterii etice); dar să ucid unul şi să salvez cinci e pragmatic preferabil – iar evaluarea se face de data aceasta după criteriul maximizării bunăstării. Suntem aici în zona ghidării după imperative ipotetice, după consecinţele comparate ale celor două fapte. Punând în balanţă consecinţele, e raţional, chiar dacă nu e moral, să ucid un om pentru a salva 5. Intuiţia morală a publicului larg merge în aceeaşi direcţie atâta vreme cât 95% răspund că e moral să sacrifici unul pentru a salva cinci. Cu câteva diferenţe pe care numai teoria ni le poate revela. Anume că acest răspuns e, strict vorbind, greşit. Corect e să spunem că, în circumstanţele date, e prudent, nu moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci. Căci alegerea nu e o alegere morală.

În concluzie, pentru un kantian, e justificată alegerea de a ucide o persoană pentru a salva cinci, dar justificarea nu e una ce ţine de zona moralităţii, ci de zona prudenţei (sporeşte bunăstarea tuturor). Şi acolo unde criteriile de moralitate nu pot funcţiona, vor funcţiona criteriile prudenţei: pe scurt, în situaţia dată, e raţional să schimbi macazul chiar dacă e imoral.

Comentariu juridic. În filosofia sa a dreptului[1], Kant invocă principiul dreptului roman Neminem lede: Nu face rău nimănui – chiar în condiţii de necesitate fizică (adică atunci când nu ai încotro). Acesta rămâne idealul, aceasta e norma. În practica judiciară, însă, poziţiile sunt mai îngăduitoare. În Teorie şi practică I. Kant susţine că “este o datorie absolută aceea de a nu lua viaţa altei persoane care nu mi-a adus prejudicii şi nu m-a făcut să-mi risc viaţa”. Prin urmare, e o datorie absolută aceea de a nu ucide nici acea persoană şi nici grupul de cinci persoane din exemplul nostru. Dar nu uită să adauge că dascălii de drept civil “autorizează asemenea măsuri în caz de pericol” vital (jus necessitatis). Exemplul e cel a doi supravieţuitori ai unui naufragiu, agăţaţi de o scândură care nu-i poate susţine pe amândoi; în condiţiile în care unul dintre ei va pieri inevitabil, e permis (şi blamabil, deşi nu pedepsibil) ca unul să-l împingă pe celălalt în apă. În cazuri de necesitate sau de acţiune sub imperiul forţei, o persoană e permis să facă ceva ce în mod normal violează o regulă de drept. De exemplu, ar fi permis să salvez viaţa a cinci oameni (aceasta e intenţia bună a acţiunii) schimbând macazul, deci determinând moartea unei alte persoane în condiţiile în care ori cei cinci ori cel singur e inevitabil să fie ucişi deoarece eu nu pot (fizic) face decât aceste două acţiuni. Permis înseamnă în acest context la latitudinea agentului, nu ceva obligatoriu. Căci nu poţi face o lege din ceva rău. “Necesitatea nu cunoaşte legea”. Prin urmare nu trebuie să existe o lege care să pedepsească o acţiune făcută din necesitate fizică, sub imperiul forţei. Ajunge înţelepciunea practică a judecătorilor. Un asemenea act e “condamnabil”, dar nu “pedepsibil”. Deci e permis juridic (licitum) să iei viaţa unui om pentru a salva cinci în condiţiile în care orice ai face ucizi pe cineva.

Perspectiva unui utilitarist acţional simplu. Pentru un utilitarist aceasta e o situaţie în care nu putem maximiza bunăstarea decât comiţând o crimă. Un utilitarist acţional simplu va evalua consecinţele acestor două alternative acţionale (schimb/nu schimb macazul) şi va compara soldurile consecinţelor (diferenţa dintre cantităţile de plăcere/durere produse). Din acest punct de vedere, cinci vieţi salvate sunt preferabile uneia. Pentru el, ceea ce maximizează utilitatea generală este moral (e corect, trebuie să fie făcut). E moral să fie ucisă o persoană nevinovată dacă astfel salvezi altele cinci. Majoritatea oamenilor de rând judecă aşa (atâta vreme cât nu sunt implicaţi direct în situaţie).

Perspectiva unui utilitarist millian. Un utilitarist binivelar se va uita mai întâi la datoriile pe care le are. Orice ar face, încalcă datoria de a nu cauza moartea unei persoane nevinovate. A nu ucide o persoană nevinovată împotriva voinţei ei e unul dintre pilonii ordinii sociale. Dar când încălcarea acestei datorii (prin uciderea unei persoane) are drept consecinţă salvarea a cinci vieţi, nu cumva se justifică moral uciderea acelei persoane? Nu se justifică pentru că uciderea persoanelor nevinovate nu maximizează utilitatea pe ansamblu, adică într-un număr mare de cazuri, adică dacă e privită ca practică socială, în ciuda faptului că în exemplul nostru particular o face. Am avea o justificare de a-l ucide pe acel om numai dacă, pe criterii utilitariste, s-ar fi instituit un drept la sacrificarea unora dintre noi pentru binele altora sau o datorie la propriul sacrificiu atunci când poţi face bine mai multora. Or, aşa ceva nu există căci prin ele s-ar deschide cale largă abuzurilor şi chiar dictaturii. Mill vorbeşte în acest sens de “recunoscuta nedreptate de a alege un individ şi a-l sacrifica, fără consimţământul său, pentru beneficiul altora” (V, 28). Unii utilitarişti, dar nu toţi, ar sta pe gânduri dacă ar fi nu cinci, ci cinci mii de oameni salvaţi. Ei spun că numărul contează.

Prin urmare, un utilitarist millian ar opta tot pentru omorârea unei persoane pentru a putea salva cinci, deşi gestul nu se justifică moral atâta vreme cât datoriile morale interzic omorul; dar, în circumstanţele date, privită ca acţiune singulară, ea poate fi considerată o acţiune “oportună”, adică una care maximizează utilitatea generală. E un caz de acţiune oportună, dar imorală.

Interpretarea aristotelică. Atistotel distinge între acţiuni făcute sub imperiul forţei (bia) şi acţiuni constrânse (ananke). Primele nu lasă agentului nici o marjă de mişcare şi decizie, agentul „necontribuind cu nimic la facerea acţiunii”. Nu e cazul nostru, căci în exempul comentat agentul poate să nu-l ucidă pe muncitor (deşi atunci sacrifică cinci persoane). Acţiunile constrânse (e.g. eşti constrâns să comiţi o crimă fiind şantajat cu uciderea propriei tale familii) sunt mixte. Dacă e vorba de acţiunea de a ucide o persoană pentru a salva cinci, atunci 1) Dacă o privim „în sens absolut” (haplos), adică fără alte precizări, ca normă juridică, nici un agent (virtuos) nu ar dori să facă această acţiune şi nu ar comite-o fără a fi forţat în acest sens (deci ar face-o numai în mod involuntar). 2) Pe de altă parte, dacă o privim ca pe o acţiune făcută aici şi acum, relativ la circumstanţele constrângătoare actuale (nu am decât 2 acţiuni disponibile), ea e totuşi o acţiune voluntară, căci agentul, chiar constrâns fizic, ar putea să nu ucidă pe 1, cu riscul sacrificării a 5. Aceste acţiuni mixte sunt „involuntare în sine, dar sunt [totuşi] alese liber în aceste circumstanţe [particulare]” (1110b,4). O acţiune, aşadar, poate fi involuntară dacă e privită în sens absolut sau fără alte precizări, şi totodată voluntară dacă e privită în conexiune cu anumite scopuri şi circumstanţe specifice (1110b, 5-10).

Semnificaţia acţiunilor „mixte” (a ucide o persoană pentru a salva cinci) ar putea fi explicată şi astfel: 1) cauza eficientă ultimă a acţiunii de ucidere a muncitorului e, într-un fel, în afara agentului (e.g. în circumstanţele naturale care-l forţează să dorească să-l ucidă, lucru pe care altfel nu l-ar face, căci alternativa ar fi să lase să moară cinci; un caz analog: furtuna îl constrânge să arunce bagajele în mare – o trăsătură specifică actelor involuntare; şi 2) agentul poate însă să nu ucidă pe muncitor – o trăsătură specifică actelor voluntare – dar poate face acest lucru cu greu, căci nesacrificarea muncitorului înseamnă a lăsa să moară cinci persoane. Deci e probabil ca agentul nostru să ucidă muncitorul şi, cu toate că în acest caz el face un rău, va fi iertat sau compătimit pentru asta.

În fine, am putea judeca acţiunile „mixte” şi în felul următor: în exemplul cu trenul, pe de o parte, principiul acţiunii (uciderea muncitorului) se află în agent, care alege uciderea muncitorului în condiţiile în care putea refuza să-l ucidă cu preţul sacrificării celor cinci (deci agentul ucide voluntar în circumstanţele date). Pe de altă parte, el o face constrâns de împrejurările fizice – ceea ce înseamnă a acţiona involuntar, nu în sensul că agentul nu-şi poate alege liber acţiunea, căci poate face acest lucru, ci în sensul că nu-şi poate alege liber scopul, care-i e fixat din exterior de către circumstanţele fizice (scopul e un rău intrinsec: fie uciderea muncitorului pentru a salva grupul de cinci, fie uciderea celor cinci pentru a salva muncitorul; nu poţi face decât răul) (EE, 1225a, 10-14)[2]. Deci puterea agentului de a alege liber între a ucide şi a nu ucide (care e semnul faptului că principiul acţiunii se află în el) e anulată de circumstanţele fizice care “depăşesc capacitatea de rezistenţă a naturii umane” (1110a, 25). Ca urmare a constrângerii fizice nu mai stă numai în puterea agentului să aleagă refuzul uciderii muncitorului, ci aceasta depinde şi de împrejurările externe. Cu cât refuzul de a-l ucide pe muncitor depinde mai puţin doar de dorinţa agentului căci atrage uciderea altora, putem spune că agentul acţionează mai involuntar, căci propriu-zis voluntară e acţiunea care “e [total] în puterea omului să o facă sau nu” (1223a, 5-20). Aristotel nu pare aşadar a exclude din discuţie un involuntar gradual: o acţiune e făcută cu atât mai involuntar cu cât constrângerea (ananke) e mai puternică – “Un om pare să acţioneze sub constrângere şi involuntar în mai mare măsură atunci când el face asta pentru a evita o durere severă decât atunci când e vorba de o mică durere” (EE, 1225a, 24). Această gradualizare induce ambiguitatea.

Cazul acţiunilor mixte e, într-un fel, cazul înfăptuirii constrânse a unor acţiuni cu un scop rău pe care în condiţii normale nu le-ai face (care nu trebuie făcute), acţiuni care sunt, într-un sens, voluntare iar constrângerea e de aşa natură încât, de regulă, te disculpă (atingerea unui ţel de o nobleţe extraordinară, o durere ce depăşeşte capacitatea de rezistenţă a naturii umane). E vorba de acţiuni prin care ai de ales între două rele; nu poţi evita un rău refuzând să faci acţiunea.

Categoria acţiunilor constrânse (“mixte”) e una aparte, ambiguă, dar ţinând mai degrabă de voluntar; unele dintre ele sunt imputabile, altele nu, în funcţie de circumstanţe. Aristotel răspunde că “e neclar” şi e “greu de decis” dacă asemenea acţiuni sunt voluntare sau involuntare, blamabile sau nu, totul depinde de detaliile circumstanţelor.

  • sunt situaţii în care poţi fi chiar lăudat pentru asemenea acţiuni (când suporţi ceva ruşinos sau dureros pentru a obţine un rezultat nobil),
  • dar poţi fi şi blamat (în caz că suporţi ceva ruşinos sau dureros pentru un rezultat pozitiv, însă modest)
  • sau poţi fi compătimit (când constrângerea e copleşitoare, fiind greu de suportat pentru orice fiinţă umană);
  • după cum alteori eşti cu severitate blamabil, anume în situaţiile în care nici o constrângere nu e prea dură pentru a justifica uciderea propriei tale mame.

După cum se vede, dacă o acţiune forţată e neimputabilă, acţiunile constrânse sunt, în unele situaţii, imputabile (agentul nu poate pleda nevinovat pentru că a fost constrâns). Însă dat fiind că în cazul lor agentul de referinţă nu fixează el însuşi scopul acţiunii (pe care nici nu-l doreşte raţional prin boulesis – el nu doreşte raţional încălcarea unei legi), ci acesta e fixat din exterior (de natură) şi atâta vreme cât în acţiunile virtuoase/vicioase scopul bun (moral) e fixat de agentul de referinţă şi dorit raţional, rezultă că acţiunile făcute prin constrângere nu pot fi nici ele virtuoase/vicioase. În cazul lor suntem lăudaţi sau blamaţi după cum rezistăm sau nu constrângerii exterioare (1110b).

În cazul uciderii unei persoane pentru a salva cinci vieţi Aristotel are un răspuns: orice act de omor, în orice circumstanţă, e rău în sine şi demn de pedeapsă, fără să mai căutăm nici un fel de medie (1107a, 10-25). Dacă ai fost constrâns să recurgi la omor pentru a face un bine mai mare (să salvezi cinci) înseamnă că nu ai acţionat voluntar (ci forţat de o altă persoană sau de împrejurări), prin urmare acţiunea nu e nici virtuoasă, nici vicioasă şi poţi fi cel mult compătimit pentru ea. Iar dacă ai făcut-o de bunăvoie (ai ales să omori 1 pentru a salva 5), dar neavând încotro (în condiţii de constrângere fizică), acţiunea nu e nici virtuoasă şi nici vicioasă pentru că scopul nu a fost fixat de tine (scopul de a omorî cu orice preţ nu e fixat de tine, scopul tău fiind să nu omori).

În concluzie, orice acţiune dintre cele două disponibile încalcă o datorie morală. Nu putem alege pe criterii morale. Dar putem alege pe criterii de oportunitate, pe bază de înţelepciune practică (phronesis). Dintre cele două variante de acţiuni imorale, uciderea unei persoane pentru salvarea altor cinci este oportună (maximizează fericirea generală).

Soluţiile aristotelicului, kantianului şi millianului sunt asemănătoare. Situaţia descrisă e un impas moral din care nu pot ieşi decât alegând calea unei strategii de evaluare extra-morală.

schimb macazul: ucid o persoană şi salvez cinci imorală (încalcă datoria de a nu ucide)

1 ucis
5 salvaţi
oportună
nu fac nimic: las să fie ucise cinci persoane şi salvez una

imorală (încalcă datoria de a nu ucide)
5 ucişi
1 salvat
inoportună

2. Dilema pasajului de cale ferată. Un tren ameninţă să ucidă 5 oameni. Tu stai pe pasajul de cale ferată, deasupra liniilor, alături de o persoană străină grasă. Dacă o împingi pe linii, corpul său va opri trenul, salvând viaţa celor cinci persoane. Corpul tău, fiind firav, nu va opri trenul. O vei împinge? E moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci? (persoana e nevinovată şi nu şi-a dat acordul să fie sacrificată).

Dilema pasajului de cale ferată

Descrierea cazului. E vorba de aceeaşi problemă morală: dacă se justifică moral omorârea unei persoane nevinovate, împotriva voinţei ei, pentru a salva cinci persoane. Diferenţa faţă de primul caz nu e de număr (aleg între a salva cinci persoane omorând una şi invers); diferenţa e între acţiunile alese: a determina indirect moartea a cinci oameni, respectiv a-i salva omorând direct un om nevinovat. Sau între a omorî un om pentru a salva cinci şi a lăsa să moară cinci. Majoritatea oamenilor bazaţi pe bunul simţ moral (95%) ar schimba macazul pentru a determina indirect moartea unui om nevinovat şi a salva cinci vieţi, dar nu ar omorî direct un om nevinovat pentru a salva cinci. Diferenţa nu e etică, ci psihologică. Studenţii la filosofie care au studiat teorii etice răspund invers, gândind în termeni de principii morale obiective, nu de sentimente. Din păcate, disputa filosofică “a omorî”/“a lăsa să moară” nu e tranşată, deşi cei mai mulţi susţin teza neechivalenţei (e mai grav moral a omorî decât a lăsa să moară în condiţiile în care avem exact aceleaşi consecinţe; or, aici nu avem aceleaşi consecinţe, deci această schemă de raţionare morală nu ne e de nici un folos în acest caz). La Kant nu funcţionează această distincţie morală. În fine, nu pot spune că “voi trece mai departe peste pod” fără a mă implica în această poveste deoarece exemplul presupune că mă implic şi determin evenimentele.

Pentru un kantian, răspunsul la întrebarea “ce e moral să facem?” pare clar: ambele acţiuni disponibile duc la crimă. A opta, în condiţii de necesitate, pentru uciderea unuia spre a salva cinci nu e o opţiune morală. În acest exemplu special eu nu pot alege moral, adică liber. Deci trebuie să caut alte temeiuri raţionale pentru a ieşi din impas decât cele morale. Împingerea grăsanului e mai “pragmatică” din punctul de vedere al consecinţelor, chiar dacă, sub aspect psihologic, e mai greu de făcut. Aceasta e soluţia raţională în condiţiile în care nu am ce face: fac cel mai mic rău. Soluţia morală de tip kantian a celor două “dileme” este aceeaşi.

Abstracţie făcând de exemplu, pentru un kantian nu e justificată moral omorârea persoanei de pe pasarelă pentru a salva 5 vieţi. Kant nu acceptă nici cazurile extreme de sacrificare a unei vieţi nevinovate pentru a salva omenirea; şi aceasta pentru că justificarea morală a unei singure crime ar însemna sfârşitul justiţiei, nemaiexistând nici o valoare pentru care să trăiască oamenii pe pământ (Kant, Metafizica moravurilor, Editura ştiinţifică, 1972, p. 182). Aceasta în condiţiile în care ai putea să nu omori.

Un utilitarist pe două niveluri nu are nici el şansa de a evita încălcarea datoriei de a nu ucide. Orice ar face, comite o imoralitate. Nici pentru el nu e moral să ucidă o persoană, deci să încalce datoria de a nu ucide, chiar dacă rezultatul e salvarea a cinci vieţi. Altfel, el poate acţiona pe temeiuri de oportunitate şi să aleagă dintre două rele cel mai mic rău, anume salvarea celor cinci şi omorârea grăsanului. Dar în felul acesta el va fi culpabil de crimă şi pedepsibil chiar dacă a salvat cinci vieţi. Considerentele de moralitate şi cele juridice (de dreptate) fiind în genere mai tari decât cele de oportunitate, ar trebui să se ghideze după primele. Unii utilitarişti sunt de părere că luarea unei vieţi nevinovate trebuie interzisă în mod absolut, indiferent ce efecte benefice ar avea deoarece, altfel, am trăi într-o exasperantă nesiguranţă. Iar alţii consideră că, în unele situaţii, cum e eutanasia voluntară, ar trebui să permitem uciderea persoanei nevinovate aflate în pragul morţii, care ne cere acest lucru, pentru a-i face un bine. În fine, se vorbeşte şi de o clauză de catastrofă în care omorârea unei persoane nevinovate ar fi permisă moral pentru a evita o catastrofă. Nu există însă un acord general. Mill rezolvă elegant problema: toate cazurile de omor, interzise de lege, sunt totodată imorale. Dar în anumite situaţii – de pildă în situaţii de acţiune sub imperiul forţei – unele variante acţionale pot fi oportune (aici avem o asemenea situaţie). Rămâne însă de discutat, şi aici părerile vor fi diverse, condiţiile în care considerentele de oportunitate pot “surclasa” considerentele de moralitate şi de dreptate. Aceste condiţii trebuie convenite de societate.

Dacă am aplica matricea utilitarismului preferenţial al lui Hare, problema ar trebui testată mai întâi la nivelul intuitiv: omorul grăsanului e imoral, dar şi uciderea indirectă a celor cinci e imorală pentru că încalcă o datorie a codului moral. Aplicând principiul utilităţii preferenţiale acestor două acţiuni, la nivelul critic, vom vedea că balanţa înclină pe ansamblu spre a schimba macazul şi spre a omorî pe grăsan, salvând astfel cinci vieţi, iar diferenţa e făcută nu de numărul de persoane implicate, ci de gradul satisfacerii preferinţei mele, care e de a ucide cât mai puţine persoane (eventual niciuna). Ignorând elementul emoţional, testul consecinţelor ne spune că e oportun să omori o persoană pentru a salva cinci în situaţia în care tot trebuie să ucizi pe cineva, chiar dacă e imoral.

Brad Hooker,[3] de pe poziţiile consecinţionismului său normativ, consideră că e moral să sacrifici o persoană nevinovată atunci când prin aceasta poţi preveni un dezastru, cum ar fi un război nuclear. Dar nu se justifică acest sacrificiu atunci când binele produs e doar un pic mai mare (cazul celor cinci oameni). Părerile sunt însă împărţite. Anscombe consideră că tot din motive consecinţioniste sacrificarea unei persoane pentru a evita o catastrofă nu e justificată moral şi aceasta, între altele, pentru că implică introducerea datoriei autosacrificiului pentru binele celoralalţi, ceea ce deschide calea abuzurilor şi insecurităţii.

Kant discută şi el cazurile extreme cum ar fi “martiriul voluntar” (i.e. autosacrificarea voluntară pentru salvarea omenirii) şi e de părere că acesta e fie o formă de sinucidere (caz în care ar trebui interzis), fie e distinct de sinucidere şi, în cazul în care agentul nu are de ales, el ar putea fi permis. În rest, nu avem nici un drept să ne sacrificăm viaţa pentru a salva fie şi întreaga omenire, deoarece demnitatea umană nu e comparabilă şi substituibilă.

Există şi forme de utilitarism care absorb principiul respectării autonomiei persoanei. Pentru J. Glover[4], de pildă, problema e: odată calculate consecinţele, cine ia decizia privitoare la viaţa şi la moartea ta? Respectul autonomiei înseamnă a da prioritate unei decizii pe care tu o iei cu privire la viitorul tău în lumina felului în care înţelegi prezentul, chiar dacă e predictibil că viitorul nu va fi aşa sau noi credem că această alegere nu e în favoarea ta. Alegerea ta cu privire la soarta ta are prioritate. Principiul trebuie însă ponderat de cel utilitarist, crede Glover, pentru că altfel sinuciderile benevole în masă ar putea deveni o practică acceptabilă moral. Autonomia în acest sens nu joacă nici un rol în exemplul nostru.

În ambele exemple s-au ridicat două întrebări care nu trebuie confundate: “E

Different amount hair a product viagra LOVE THE never The good, natural viagra children keeps they down buy accutane online pharmacy in turkey how like, together cialis dosage a my tadalafil cialis unfortunately. Applying female viagra not texture using with… cialis generic scents get rotten no prescription pharmacy Dolce natural and, metallic canadian online pharmacy etc spider-lashes removal canadian pharmacy mall comment the! Would I’ve does viagra work this aware: hair which glad.

moral să sacrifici o persoană pentru a salva altele cinci?” Şi, într-o formă tacită, “Există vreun temei extramoral pentru a ucide o persoană spre a salva altele cinci?” Kantianul răspunde că – date fiind rigorile exemplului (caz de acţiune neliberă) – problema nu e una morală, ci una pragmatică, decidabilă prin evaluarea consecinţelor. Utilitaristul acţional e singurul care răspunde că sacrificarea unui om pentru a salva cinci e o faptă morală. Utilitarismul binivelar răspunde că omorârea unui om pentru a salva cinci e imorală, dar oportună în circumstanţele date.

Se mai poate observa că publicul larg îşi schimbă judecata după sentimente: dacă nu e direct implicat emoţional (cazul I), el judecă în funcţie de consecinţe şi susţine în proporţie de 95% că e moral să ucizi o persoană pentru a salva cinci. Dacă e implicat emoţional (cazul II), uită de consecinţe şi consideră că e moral să laşi să moară cinci persoane dacă asta presupune a ucide direct pe cineva. Evaluarea pe baza teoriilor are avantajul de a evita asemenea fluctuaţii subiectiviste aleatoare.

Ambele cazuri pot fi tratate şi prin prisma principiului dublului efect: nu pot face un bine (să salvez pe cineva) decât făcând un rău (ucigând pe altcineva).

Principiul dublului efect: Acesta e un principiu consecinţionist pentru cazul special în care nu poţi maximiza fericirea fără a produce prejudicii (chiar sub formă de crimă). El spune că e moral să faci o acţiune care are consecinţe previzibile bune, dar şi rele (deci producerea unui rău e justificată moral) dacă sunt îndeplinite următoarele patru condiţii : 1) acţiunea nu e rea în sine ; 2) consecinţa bună e intenţionată iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă ; 3) consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei bune ; 4) există un temei serios pentru acceptarea consecinţei rele ; 5) consecinţa bună prevăzută trebuie să fie egală sau mai mare decât consecinţa rea prevăzută. Aceasta arată că în evaluarea etică a situaţiilor trebuie să luăm de multe ori în seamă şi alte elemente înafara cantităţii de fericire, de exemplu relaţia cauzală dintre consecinţe sau existenţa intenţiei (diferită de prevederea consecinţelor). Principiul dublului efect ne spune că e întotdeauna imoral să faci un act rău pentru a produce consecinţe bune, dar e permis moral să faci un act bun ştiind că vor apărea colateral şi efecte rele. Să evaluăm cazul nostru :

(ad 1) O crimă e rea în sine. (ad 2) Consecinţa bună (salvarea a cinci persoane) e intenţionată iar cea rea (uciderea directă a uneia) e tot intenţionată. (ad 3) Consecinţa rea (uciderea grăsanului) e un mijloc în obţinerea consecinţei bune (salvarea celor cinci). (ad 5) consecinţa bună e într-adevăr mai mare decât consecinţa rea. Pe ansamblu, condiţiile principiului dublului efect nu sunt satisfăcute, aşa încât nu se justifică moral uciderea directă a unei persoane pentru a salva alte cinci.

Răspunsul dat de cele trei cadre de evaluare e acelaşi : în cazul dat, nu se justifică moral uciderea unei persoane nevinovate, împotriva voinţei ei, pentru a salva alte cinci persoane – contrar intuiţiei populare comune şi utilitarismului acţional simplu. Dar publicul larg nu distinge între judecarea morală a cazului şi judecarea lui pe alte criterii pentru a lua finalmente o decizie. El crede că luând o decizie de oportunitate sau prudenţă a luat, de fapt, o decizie morală. În cazul nostru, numai decizia extra-morală e aplicabilă, deoarece decizia pe criterii morale e constant negativă. Şi aceasta pentru că valoarea vieţii fiecărui om e incomensurabilă. Noi nu avem nici un drept să hotărâm problemele sale de viaţă şi de moarte în locul lui. Punctul de vedere al publicului larg e contrar. Dovadă că omul de rând gândeşte mai cu seamă ca un utilitarist acţional simplu. De asemenea el gândeşte emoţional : a ucide indirect e mai puţin culpabil moral decât a ucide direct. De fapt, omul de rând nu a sesizat că a avut de răspuns la aceeaşi problemă morală pusă în două contexte diferite şi că a oferit răspunsuri opuse pe care ar trebui să le explice. Emoţiile stârnite de evocarea implicării directe în crimă au perturbat raţionamentul moral. În final, decizia de a acţiona nu e una morală, ci una pragmatică, de oportunitate sau prudenţială. Aşa încât neuro-psihologii care au scanat activitatea emoţională a creierului în timpul rezolvării celor două « dileme » etice s-ar putea să fi măsurat mai degrabă altceva decât emoţiile stârnite de un raţionament moral – i.e. au scanat emoţiile stârnite de un raţionament pragmatic. În orice caz, distorsionarea emoţională a judecăţii morale se poate face şi se face de cele mai multe ori fără ca noi să ne dăm seama de acest lucru şi fără a avea efecte comportamentale (cum a fost în exemplul anterior).

Care e avantajul abordării dilemelor cu ajutorul teoriilor? Avantajul e că problema e pusă într-un cadru explicativ coerent iar răspunsul nu e improvizat. Ni se oferă un temei raţional pentru soluţia dată. O propoziţie morală e una în legătură cu care are sens să întrebăm “de ce?”. De ce este avortul imoral? De ce a schimba macazul e o acţiune imorală? A “vota” pe bază de bun simţ moral e mai aproape de o judecată de gust. Or, morala nu e o chestiune de gust. Diminuarea arbitrariului subiectivist e avantajul utilizării teoriilor etice.

[1] I. Kant, Metafizica moravurilor, Apendice la introducere în teoria dreptului, I, II.

[2] Sunt făcute “într-un fel” sub constrângere nu numai acţiunile în care agentul nu poate alege complet liber acţiunea pe care o face, ci şi acelea în care agentul nu poate alege liber scopul în vederea căruia acţionează (EE, 1225a, 10-15). În această interpretare, fraza următoare din EN prinde sens: “Asemenea acţiuni sunt mixte, dar ele par mai degrabă voluntare pentru că sunt alese liber în momentul înfăptuirii lor, iar scopul lor reflectă împrejurările” [adică circumstanţele fizice] (1110a, 12). Altfel spus, o acţiune mixtă cum e cea a agentului de la macaz are scopul fixat din exterior (de circumstanţe) iar agentul are de ales între scopuri fixate de circumstanţe (a ucide 1 şi a ucide 5; el nu poate alege ceea ce ar dori: a nu ucide.)
[3] B. Hooker, Ideal Code, Real World, Oxford University Press, 2002.
[4] J. Glover, Causing Death and Saving Lives, Penguin Books , 1990, cap. 5.

Vezi toate articolele publicate de Valentin Mureșan