Despre libertate în tribună

(inspirat de J.S. Mill și câteva evenimente recente)

Disclaimer:

Nu mai simt aproape nimic pentru fotbal. Dintr-un (tele)spectator cândva fidelizat, am ajuns în ultimii ani un privitor ocazional și mai curând apatic de meciuri „speciale”. Cred că violența pe stadioane și în jurul lor trebuie prevenită (măcar de dragul trecătorilor non-combatanți), dar nu am nici un fel de sentiment, pozitiv sau negativ, cu privire la excesele pasionale ale suporterilor, la fel cum nu-mi pasă cine conduce Federația, Liga sau asociația de proprietari din blocul vecin.  Acest articol nu este despre fotbal, ci despre limitele justificabile ale libertății de exprimare. Despre ce și când poate fi interzis.

Întâi, pe scurt, faptele. La două meciuri succesive desfășurate săptămâna trecută, organizațiile care asigurau ordinea pe stadion (Jandarmeria și o firmă privată) au intervenit, folosind forța sau amenințarea forței, pentru a stopa afișarea a două bannere aduse de suporteri. Ambele bannere erau îndreptate împotriva unor organisme sau persoane care conduc fotbalul în România. Textul primului (în ordine cronologică) era „FRF=RMGC” (aluzie la o posibilă relație comercială între federația de fotbal și o mare companie), iar al celui de-al doilea „X la brutărie!” (pastișă ironică a unei scandări tradiționale și non-ironice a galeriilor din România împotriva unui personaj public). Ambele ocazii au generat busculade mai mari sau mai mici, precum și reacții vehemente de ambele părți.

Acum, tot pe scurt, argumentele. Susținătorii intervenției au invocat caracterul instigator la violență al unor astfel de texte și al scandărilor de tipul „X la pușcărie!”.  Cum interzicerea instigărilor ar fi  un motiv legitim pentru folosirea forței coercitive, acțiunile oamenilor de ordine ar fi fost nu doar justificate, ci și necesare și lăudabile. De cealaltă parte, suporterii și jurnaliștii favorabili lor aduc în discuție, în mod insistent, principiul libertății de exprimare, care este constitutiv societății liberal-democratice moderne și care este, de asemenea, garantat constituțional. Prin urmare, intervenția  ar fi fost nu doar nejustificată moral, ci și ilegală.

Nu voi discuta aici tehnicalități de ordin juridic. Pe lângă convingerea mai abstractă privind  virtuțile ireductibile ale diviziunii muncii, inclusiv a celei teoretice, există și un alt argument: chiar asumând că legea ar valida acțiunile jandarmilor și ale stewarzilor, tot ar fi util să ne întrebăm dacă acestea se justifică și într-un context mai larg, al discuției etice, și dacă sunt compatibile cu vreo interpretare rezonabilă a unui principiu fundamental.

Există o succesiune de texte fondatoare ale culturii europene privind justificarea și limitele libertății de expresie: „Scrisoarea despre toleranță” (John Locke – îndreptată împotriva interzicerii manifestărilor religioase), „Răspuns la întrebarea: ce este luminarea?” (Immanuel Kant – o pledoarie pentru libertatea gândirii științifice) și „Despre libertate” (John Stuart Mill).  Mă voi referi doar la ultimul, deoarece reprezintă probabil  cea mai categorică apărare a unui sistem cuprinzător al libertății de exprimare în gândirea politică modernă.

Pentru Mill, „unicul țel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora”[1]. Acest principiu al non-vătămării  (harm principle) prescrie nu doar limitele libertății de exprimare, ci ale oricărui tip de libertate socială. Pentru a prelua o faimoasă butadă a unui judecător american, „libertatea pumnului tău se oprește în proximitatea bărbiei mele”.

Discuția poate fi acum mai precisă. Sunt cele două bannere „vătămări” într-un sens  al termenului care să justifice folosirea forței coercitive pentru a le interzice? Pentru a răspunde, voi porni de la lucruri care nu reprezintă vătămări, chiar dacă uneori am fi tentați să le considerăm astfel.

1. Falsitatea, prin sine, nu reprezintă o vătămare. Primul banner exprimă o relație de echivalență sau de identitate. Din acest punct de vedere, propoziția „FRF=RMGC” este evident falsă: cele două organizații au identități, scopuri și componențe diferite. Poate că, însă, afirmația nu trebuie înțeleasă în mod literal, ci este mai curând o metonimie. Ce au vrut probabil să spună autorii bannerului este că FRF și RMGC se aseamănă prin recursul la practici mai puțin onorabile. Nu am nici un fel de date sau opinii în această privință, dar putem asuma fără probleme că, și în acest sens metonimic, afirmația este falsă și că cele două organizații sunt absolut morale. Chiar și așa, exprimarea opiniei false nu trebuie interzisă, ar spune Mill. Există două argumente pentru libertatea de a crede și exprima opinii false. În primul rând, adevărul are nevoie de confruntarea cu falsul pentru a-și dobândi forța.  În al doilea rând, Mill invocă failibilitatea cunoșterii umane. Ce considerăm azi adevărat s-ar putea dovedi mâine fals și invers. Doar discuția liberă și critică poate duce la distilarea adevărurilor. În locul interdicției, afișarea acelui banner ar fi trebuit să fie un bun prilej de argumentație.

2. Sentimentul ofensei, prin sine, nu reprezintă o vătămare. Fiecare om are lucruri în care crede cu tărie. O persoană profund religioasă se poate simți ofensată de existența cuplurilor homosexuale sau, pur și simplu, necăsătorite; un vegetarian se poate simți ofensat de raioanele cu carne din supermarketuri, etc. Mai mult, de obicei tindem să avem o părere foarte bună despre propriile abilități sau contribuții. Dacă aș citi un tweet al unui student de genul „Socaciu a ținut azi un curs groaznic”, este puțin probabil că aș face cinste prietenilor pentru a sărbători.

Este evident că „X” (subiectul celui de-al doilea banner) s-a simțit ofensat de invitația de a vizita o brutărie. Nu pentru că munca brutarului sau a cumpăra pâine sunt activități atât de dezonorante incât un astfel de îndemn ar fi intrinsec jignitor, ci pentru că subtextul este o referire la scandarea devenită tradițională „X la pușcărie”. Dar simpla ofensă nu este o vătămare, și nu oferă un temei pentru interdicție. Dacă toate acțiunile sau opiniile potențial ofensatoare ar fi interzise, societatea ar risca să se transforme într-o colecție de figuri de ceară, tăcute și imobile. În cuvintele lui Friedrich Hayek, „este necesar un angajament intelectual față de un tip de ordine în care și altora să li se permită urmărirea unor scopuri diferite, chiar în chestiuni pe care le consideri fundamentale.”[2] A lupta pentru civilizație înseamnă implicit a lupta pentru dreptul celorlalți de a te ofensa.

3. Suferirea unor pierderi, prin sine, nu reprezintă o vătămare (loss is not harm). Organizațiile sau persoanele vizate de aceste bannere ar putea spune că, prin afișarea lor, au suferit pierderi (de imagine, financiare, etc). Din nou, nu este suficient. Dacă dețin singurul chioșc de pe stradă, iar tu vii și deschizi un altul, probabil că voi suferi (niște) pierderi, chiar și dacă îmi voi păstra majoritatea clienților. Dacă un coleg sau student produce o critică devastatoare a unui argument pe care l-am publicat, este foarte probabil să suport o scădere a cotei pe piața ideilor. În nici un caz însă, astfel de pierderi nu sunt temeiuri ale interdicției sau ale cenzurii.

Argumentul principal al susținătorilor intervenției împotriva suporterilor pentru distrugerea acestor bannere este însă cel al caracterului instigator la violență fizică. Chiar și pentru Mill, un astfel de caz ar limita în mod justificat libertatea de exprimare. Exemplul pe care îl dă este următorul: exprimarea opiniei că proprietatea privată este furt (aluzie la Proudhon) sau că negustorii de grâne sunt de vină pentru prețurile mari la alimente nu trebuie să fie îngrădită pe baza principiului non-vătămării. Cu o singură excepție: atunci când această opinie este rostită în fața unei mulțimi întărâtate, adunată cu intenții violente în fața  casei unui astfel de negustor. Aceasta este tipul de instigare pentru a cărei interdicție folosirea forței e legitimă.

Reprezintă bannerele respective instigări de acest tip? Puțin probabil. O mulțime de oameni pe un stadion nu este un lynch mob. Exprimarea ironică a unui protest nu este un îndemn la violență și distrugere (nu spun că astfel de îndemnuri nu s-ar auzi pe stadioane cu alte ocazii, mă refer strict la faptele descrise la început). Spectatorii nu încetează a fi cetățeni în momentul în care intră în tribună; ei nu pierd nimic din această calitate și din dreptul de a avea și exprima opinii, chiar neplăcute, false ori incomode. Și, până la urmă, ce este mai probabil să instige la violență? Afișarea câteva minute a unui text ironic la adresa cuiva, sau chiar folosirea violenței împotriva celor care l-au afișat și a celor care se nimeresc prin jur? Nu devin oare așa mai curând suporterii tipul de mulțime întărâtată de care se temea Mill?

Închei cu un îndemn empatic la adresa tuturor delicaților din fotbal și din alte părți, degrabă ofensați de parodii: ”Frățică, la librărie!”. Iar dacă, în urma acestei josnice instigări la ură și violență, jandarmeria, o firmă de pază sau Alianța Intergalactică a Cavalerilor Jedi vor decide să închidă site-ul Centrului de Etică Aplicată, promitem să anunțăm în continuare programul workshopurilor și al conferințelor prin porumbei călători și manifeste clandestine, scrise cu spray pe cearșafuri!

1] John Stuart Mill, Despre libertate (trad. Adrian Paul Iliescu), Humanitas, București, 1997

[2] Friedrich Hayek, Constituția libertății, (trad. Lucian Dumitru Dîrdală), Institutul European, Iași, 1998

Vezi toate articolele publicate de Emanuel Socaciu