Aer proaspăt : de la „mă joc în casă” la dragostea pentru Bunica Pământ

Golden-Nature-Wallpaper-640x400În acest articol îmi propun să pornesc de la întrebarea: în ce fel se poate răspunde unei accentuate birocratizări a eticii mediului şi a unui fenomen de aplatizare a dorinței de a respecta lumea naturală? Pentru ca îndrăzneala mea să comporte forma unei terapii este nevoie ca, pentru început, să încerc a diagnostica aceasta maladie a moralei fără angajament, pentru că mai apoi să propun o intervenţie menită să estompeze (pe cât posibil) extinderea acestui flagel.

Ruperea de lumea naturală spune ceva despre scindarea de natura noastră esenţială. Atunci când în lumea noastră intimă există angoase metafizice care parazitează orice morală a angajamentului faţă de lumea exterioară se produce un seism incontrolabil, cu efecte care astăzi sunt din ce în ce mai vizibile. Faptul că natura a devenit “conceptul despre natură” ori poate “imaginea despre natură” se datorează modului fragmentat şi reducţionist, precum şi tendinţei de obiectualizare, pe care le manifestăm faţă de lume. În cele din urmă, etica mediului devine lipsită de un angajament personal ferm, autentic. Conflictul moral care apare între apărătorii drepturilor naturii şi cei care postulează victoria erei Antropocenului devine, încet-încet, un conflict de clanuri, în sensul că însuşi sloganul dragostei de natură se aplatizează într-o lume a reţetelor de fericire şi a militanţilor pentru “mai mult verde”.

Respectul pentru lumea vie şi-a pierdut imboldul lui originar, într-o lume în care estetica empatiei este sufocată de rigorismul şi dogmatismul drepturilor fără suport moral. În acest context, etica mediului nu este o cultură a spontaneităţii şi inteligenţei sau poate o cultura a apelului la înțelepciunea practică (phronesis) ci una a rigorismului unor principii fără căpătâi,o etică încremenită intr-un proiect neofertant. Fericirea materialistă nu poate produce o etică a fericirii în natură şi a grijii pentru biosferă şi ecosisteme. Lipovetsky observa una din cauze în aceea că “cultura cotidiană nu mai este hrănită de imperativele hiperbolice ale datoriei, ci de bunăstarea şi de dinamică drepturilor subiective, iar noi nu mai recunoaştem obligaţia de ne ataşa de altceva decât de noi înşine”.1

Într-un spaţiu al disimulării responsabilităţii faţă de lumea din jur, etica drepturilor animalelor este o etică a revoltei faţă de decăderea propriei noastre morale. Aruncăm în lume propriile noastre neajunsuri, încercând că construim principii morale care să compenseze lipsa de dragoste fără de propria noastră fire.

Fenomenul de devalorizare a idealurilor este sursa unei morale “light” din care sentimentul depășirii de sine lipseşte, iar extinderea teritoriului moral al grijii si respectului se realizează greoi și fără un angajament sincer. Trăim un soi de înstrăinare, o lipsă acută a empatiei, ceea ce conduce în cele din urmă la o trivializare puternică şi ireversibilă a modului în care ne raportăm la copaci, la animale, la viaţa sălbatică, la aerul proaspăt la pădurilor virgine. Într-o lume a neîncrederii şi înstrăinării, “natura devine un discontinuu de obiecte solitare şi înspăimântătoare pentru că nu au decât legături virtuale; nimeni nu alege pentru ele un sens privilegiat, vreo folosire sau vreun serviciu, nimeni nu le reduce la semnificaţia unui comportament mintal sau a unei intenţii, astfel spus a unei duioşii…”2

Fenomenul de birocratizare morală apare pe fondul acestei incapacităţi de a formula o morală care să se comporte ca un act de igienă personală: neputând să sesizeze nuanţe, etica mediului tinde să omogenizeze un univers tensionat.. “Să respectăm drepturile animalelor” devine un slogan ferm, însă rigid, calcificat, nefiind animat de inteligență morală ori de generozitate, ci este doar un răcnet de furie împotriva efectelor unei lumi dezrădăcinate. Cauza suferinţei acestor animale, tratate cu indiferenţă de către sistemul bandei de lucru, nu este reprimată. Iar asta spune ceva despre noi : a avea conştiinţa fericită că salvăm lumea nu implică niciun soi de vinovăţie , de asumare sau de întrezărire a unui spirit de sacrificiu.

Comunicarea funcţională cu lumea şi punerea la adăpostul “moralei de slogan” nu pot înlocui lipsă acută de generozitate şi apropiere faţă de o lume fără de care, la drept cuvânt, nu am putea supravieţui. Inflaţia morală a drepturilor lumii vii, neînsoţită de un angajament intim cu privire la ce semnifică aceasta, este un surogat artificial, lipsit de valoare morală şi liber de orice constrângere particulară. A fi activist în numele unor principii fără a observa dinamica aruncării în lume a principiilor este o muncă realizată pe jumătate. Chiar şi cu cele mai bune intenţii, etica mediului aderă la un relativism funcţional susţinut, din turnul de fildeş, de filosofii drepturilor naturii.

Acest relativism funcțional se caracterizează printr-o retorică lipsită de expresie a rezoluțiilor de mediu, menită să ascundă lipsa de antrenament moral al indivizilor cărora i se adresează. Părând că se întâmplă ceva, în fapt structura intimă a agentului moral rămane neschimbată. Politicile de mediu funcționează în acest caz precum paravan pentru antropocentrismul înfloritor al epocii actuale, în care individul este protejat și care nu se arată deranjat de acest statut. Asistăm încă, în cuvintele lui Lipovetsky, la emanciparea omului, mai precis la distanțierea tot mai pregnantă dintre “subiectivare” (consolidarea subiectului) şi “raţionalizare” (manipularea tehnică a lumii obiectelor).

În tot acest peisaj, educaţia morală pentru grijă este ternă, inginerească, construită pe cuvinte reci ale “managementului” naturii, ca şi cum eroismul întâlnirii cu sinele propriu este un dat ce poate fi dobândit, ci nu exersat prin încercare şi eroare. Etica mediului ar trebui, poate, să devină o etică în care individul să se dezvolte păşind spre natură, atingând-o, simţind-o, pentru a-i intui resorturile funcţionale. Ea ar trebui să se corporalizeze într-o o etică a apropierii, făcută cu inteligenţă şi precauţie, dar fără frici nejustificate. Etica mediului s-ar putea configura ca un tip de igienă personală (spirituală, socială) în care justul să întâlnească spontanul şi în care sensibilul să fie bine ancorat în realitatea lucrurilor. O etică a sincerităţii poate scoate la lumină un mănunchi întreg de angoase, frici şi neîncrederi; dar în acel moment, al unei lucidităţi penetrante, vom înţelege poate reală însemnătate a lumii vii, iar etica mediului va fi liberă.

1 Lipovetsky, Giles. “Amurgul datoriei”, Editura Babel, 1996, pag. 20.

2Barthes, Roland. Le Degre zero de l’ecriture, Editions de Seuil, Paris, 1953, p.72în Herbert Marcuse- Scrieri filosofice, Editura Politică, București, 1977, p. 318-319.

Vezi toate articolele publicate de Radu Simion