„Etica însăși, sub unul dintre aspectele sale, nu-i altceva decât o lungă și riguroasă confidență.” (Albert Camus, Mitul lui Sisif)

 

Accesul la diversele forme de tehnologii ale informației le facilitează utilizatorilor exercitarea autonomiei personale, a independenței în asumarea propriilor decizii? Este, altfel spus, tehnologia compatibilă cu libertatea noastră individuală, sau, dimpotrivă, ea poate constitui un obstacol în exercitarea acestei libertăți? Tehnologia informației ne asistă în străduința de extindere a universului cunoașterii? Dar viața noastră familială, socială, profesională și politică, în ce măsură pot fi influențate în contextul actualei „revoluții tehnologice”? Și în ce sens toate aceste aspecte pot fi cercetate, dezbătute, chestionate din perspectiva eticii aplicate?

 

Acestea sunt, desigur, doar câteva dintre posibilele întrebări cu relevanță atât în demersul de cercetare specific filosofiei morale aplicate, cât și, în mod complementar, în alte domenii ale cunoașterii (precum sociologia, psihologia socială, economia sau științele politice). Iar aceste aspecte, specifice noilor tehnologii ale informației, pot fi cercetate în modalități diferite (și toate deosebit de interesante din perspectivă etică) inclusiv în analizarea și evaluarea tehnologiilor asistive pentru deficienții de vedere (a acelor tehnologii care le facilitează nevăzătorilor și slabvăzătorilor accesul la lumea digitală).

 

Astfel, acest text reprezintă prima parte dintr-o serie de trei articole pe tema provocărilor etice în utilizarea tehnologiilor asistive pentru nevăzători. În acest sens, scopul celor 3 articole postate aici îl constituie menționarea și discutarea succintă a câtorva dintre provocările etice identificabile în privința utilizării, de către persoanele cu deficiențe de vedere, a soft-urilor cu funcție de interfețe audio (așa-numitele „screen-readere”, probabil cel mai frecvent utilizat dintre aceste programe fiind aplicația Jaws – aleasă, din acest motiv, ca studiu de caz). După ce, în articolul de față, vor fi definite și discutate succint câteva concepte importante în contextul problematicii analizate, următoarele două articole se vor concentra asupra identificării unor probleme etice și soluții filosofice diferite în privința utilizării screen-reader-ului pentru nevăzători. Întocmai ca în cazul oricăror altor aspecte analizate critic din punct de vedere filosofic, problematica provocărilor etice generate de utilizarea tehnologiilor asistive poate fi analizată mai ales din perspectiva întrebărilor, ca puncte de plecare pentru căutări mai complexe, decât în grila unor posibile răspunsuri definitive și exhaustive.

 

Definiții și distincții conceptuale

 

A. Care este, în literatura de specialitate, accepțiunea conceptului de „tehnologii asistive” (TA)?
Prin această noțiune (concept cu un grad mare de generalitate, cuprinzând o varietate de tehnologii), se înțelege o categorie de dispozitive – medicale, informatice etc – create pentru a le facilita persoanelor cu dizabilități integrarea în societate, obținerea unui nivel ridicat de funcționalitate (în sensul sociologic al termenului) și, nu în ultimul rând, exercitarea, fără asistență din partea celorlalți, a unor drepturi și libertăți fundamentale (precum libertatea de exprimare, dreptul la informare etc).

 

B. Ce desemnează, mai exact, sintagma „persoană cu dizabilități”?
În literatura de specialitate, acest concept este definit din două perspective diferite (și, într-un anumit sens, divergente), dezvoltându-se, astfel, două modele diferite de raportare la noțiunea de dizabilitate: modelul medical și modelul social.

 

Din perspectiva modelului medical, dizabilitatea constituie o caracteristică biologică și/ sau psihică „anormală”, reprezentând, pentru individ, un impediment în exercitarea, în parametrii optimi, a „funcționalității” sale sociale. Modelul medical, așadar, este perspectiva potrivit căreia vina pentru dificultățile de integrare socială a indivizilor cu dizabilități se află în ei înșiși, în incapacitatea lor fizică și/ sau mentală de a se conforma standardelor sociale.

 

Asumând o perspectivă diferită, susținătorii modelului social de definire a dizabilității înțeleg acest concept ca referindu-se la incapacitatea/ dificultățile societății, în ansamblul ei, de a-i integra pe cei aflați în minoritate, pe indivizii ale căror particularități fizice și/ sau psihice sunt diferite de cele ale majorității populației¹.

 

O posibilă viziune sintetică asupra celor două modele ar favoriza o perspectivă potrivit căreia indivizii „speciali” prin particularitățile lor diferite se pot integra cu succes în societate, având, însă, nevoie, în foarte multe situații, de tehnologii asistive, precum și, uneori, de solidaritatea celorlalți. Dacă, prin asumarea modelului medical, se poate ajunge, cu ușurință, la fenomene sociale tragice (precum cele descrise de către Foucault în lucrările sale privitoare la instituțiile psihiatrice)², adoptarea necritică a modelului social poate avea drept consecință, la rândul ei, căderea într-o extremă a „corectitudinii politice”, în care nevoile reale ale unor categorii de persoane cu dizabilități să fie ignorate ori minimalizate. Astfel, deși modelul social rezistă criticilor într-un grad mai mare decât cel medical, fiecare dintre aceste două modele, separat de celălalt, oferă o viziune reducționistă și, prin aceasta, nesatisfăcătoare.

 

C. Ce tipuri de dispozitive pot fi încadrate în categoria tehnologiilor asistive (TA) pentru nevăzători?
În această categorie sunt încadrabile numeroase tipuri de dispozitive, variind în funcție de scopul lor, precum și de gradul de deficiențe vizuale (TA pentru nevăzători sau pentru slabvăzători). Astfel, unele dintre aceste dispozitive le facilitează nevăzătorilor autonomia în privința deplasării (aplicații de tip GPS, semafoare audio, bastoane albe etc), în timp ce altele au un rol asistiv în privința accesului nevăzătorilor la informații și la cultură. Tehnologiile încadrabile în această ultimă categorie pot fi subîmpărțite, la rândul lor, în câteva categorii distincte: dispozitive concepute pentru nevăzătorii doritori de a utiliza alfabetul special Braille (cărți redactate în acest alfabet, mașini de scris în Braille etc), dispozitive pentru slabvăzători (lupe care pot mări un text scris etc) și, nu în ultimul rând, tehnologii informatice pentru deficienții de vedere. Dintre cele încadrabile în ultima categorie (TA din domeniul IT) fac parte – și sunt cel mai frecvent folosite – screen-reader-ele, care descifrează și redau audio textele scrise pe monitorul unui PC, laptop sau telefon. Câteva dintre principalele provocări etice specifice utilizării screen-reader-elor vor fi analizate în articolele care urmează.