Vulpea și ariciul, o fabulă despre Valentin Mureșan

 

Cu Valentin Mureșan trebuia să te pregătești de polemică, să te ții tare, să știi când să faci un pas în lateral, ca apoi să dai replica directă în care pui totul. Nu voiai să-l lași mai mult de trei reprize. Avea o anduranță care te epuiza. Nu-i plăceau certurile filosofice scurte, fâsâite. Mai degrabă ar fi vorbit despre politica mare, despre cum trebuie organizată societatea românească (suferindă de prea puțină reformă), ajungând în final s-o critice tot pe „madam” Merkel. Voia tot timpul mari schimbări. I-ar fi stat bine ca filosof-rege, legănându-se pe un scaun lat într-un birou în timp ce scria câteva directive (grele, bineînțeles) pe o foaie deja mâzgălită. Avea aceeași meteahnă ca Platon. Credea că e suficient să ieși din peșteră cu adevărul la braț pentru ca lumea să se conformeze cu grijă și interes. Din păcate, nu ar fi rezista mult pe tron, căci simțea mai bine textele filosofice decât oamenii.

Pentru a încadra personalitatea lui Valentin Mureșan, mă întorc acolo unde îi plăcea cel mai mult. În Grecia anticilor. Poetul Archilochus ne-a transmis un proverb care a făcut carieră în filosofie: „vulpea știe multe lucruri, dar ariciul știe una și bună”. Viclenia vulpii de a ataca în feluri diferite nu reușește să învingă unica soluție de apărare a ariciului. Vulpea se lovește numai de țepi. Poate acoperirea totală a ariciului este modalitatea de a scoate la iveală falsa aroganță a vicleniei, care vede în orice naiv o victimă sigură. Isaiah Berlin crede că proverbul lui Archilochus conține cheia pentru a marca una dintre cele mai adânci diferențe în stilurile de gândire. Pe de o parte, există minți care se raportează la o singură viziune comprehensivă, reducând toate celelalte lucruri la semnificația unui principiu universal. Aceste minți își organizează experiența și sensibilitatea în jurul unei „chei de boltă”, cum se exprima Kant. Pe de altă parte, există minți care se simt atrase de o diversitate de scopuri, adesea fără o unitate de ansamblu și chiar contradictorii. Aceste minți sunt dominate, ne spune Berlin, de forțe centrifuge mai degrabă decât centripete. Procesul gândirii este difuz, încercând să surprindă esența lucrurilor așa cum sunt ele, fără să le potrivească într-o schemă unitară. Pentru Berlin, primul tip de personalitate aparține ariciului și îi include pe Platon, Lucretius, Pascal, Hegel, Dostoievski, Nietzsche, Ibsen, Proust, iar al doilea tip de personalitate aparține vulpii și îi include pe Aristotel, Montaigne, Erasmus, Molière, Goethe, Pușkin, Balzac, Joyce.

Pentru mine, Mureșan aparține personalității de tip arici. O dată mi-a spus că-i place cel mai mult de Aristotel (asta l-ar face mai mult vulpe), dar nu-l cred. De fapt, ceea ce-i plăcea la Aristotel este tot personalitatea de tip arici. Ultima lui carte nu se numește întâmplător Categorii și formule. Conjugarea categoriilor lui Aristotel cu formulele kantiene ale moralității trădează apetența lui Mureșan de a urmări sistemicitatea gândirii, și nu rezistența ei la codificare. Nu l-a atras la Aristotel și Kant caracterul inefabil al înțelepciunii practice. Aristotel ne atenționează că evaluarea morală este dependentă de natura fluctuantă și recalcitrantă a experienței umane. Măsură justă ni se dezvăluie în culoarea contextului, după ce am depistat trăsăturile relevante, am citit persoana în cauză și am accesat experiențe trecute pilduitoare. Kant vorbește și el despre o putere de judecare exersată în practică. Desigur, filosoful apriorist nu dezvoltă, iar Mureșan nu insistă. Când explică evaluarea phronimos-ului aristotelic, Mureșan folosește tot concepte de tip arici – model paradigmatic. I se pare mai spectaculos ceea ce se poate spune a priori, decât ceea ce se arată la momentul potrivit în experiență.

Asta explică de ce a urmărit tălmăcirea marilor opere filosofice. Nu s-a încurcat cu note de subsol. A luat la rând Republica lui Platon, Etica Nicomahică a lui Aristotel, Întemeierea metafizicii moravurilor a lui Kant, Utilitarismul lui Mill. Unde a putut, a preferat să reconstruiască nucleul dur al ideilor cu ajutorul modelelor matematice din fizica teoretică. Vedea ideea de datorie ca pe un concept ideal, asemănător conceptelor fizice de mișcare uniformă și de traiectorie rectilinie, iar întemeierea moralității ca pe o axiomatizare.

Deși îmi plăcea și mie frumusețea care îmbrăca unitatea formală din exegeza lui Mureșan, m-am îndepărtat treptat de matematizarea moralității. Am rămas, totuși, atașat de idealul gândirii sistematice, în condițiile în care nu pierde din vedere ființa umană care trăiește tragedia, comedia și împlinirea morală. Oricât de vulpe am fi, există ceva în figura ariciului care ne temperează excesele. Atenția la marile idei ne ajută să depistăm false subtilități și revelații iluzorii. În primul an la doctorat, am avut un moment de rătăcire. Am făcut-o pe „francezul” și am scris câteva pagini în care surprindeam ezoteric finețurile ascunse ale conceptului de formulă la Kant. Mureșan mi-a trimis un răspuns scurt și dureros: „Așa nu merge, ridică-ți nivelul!” Evident, mi-au trebuit câteva zile să-mi revin și să-mi dau seama că o asemenea franchețe trăda certitudinea lui că mă pot ridica oricând. Cu el m-am șlefuit prin ciocnire. Așa a început o relație de mentorat care s-a transformat treptat într-o frăție. Asta pentru că Mureșan avea talentul să mă trateze ca și cum aș fi egalul lui fără să-mi dau seama. De abia retrospectiv realizez cât de multă încredere îmi acorda. Poate nici el nu era conștient de asta, ci pur și simplu mă plăcea și era ghidat de o etică a muncii. Ajunsesem doi frați care ne „suspectam” tot timpul în oglindă. Spunea despre mine că aveam bunul obicei, atât de rar printre doctoranzi, să vin aproape săptămânal cu o nouă interpretare scrisă. M-am uitat recent în istoricul îndepărtat al poștei electronice. Am descoperit că era fix invers. El era cel care îmi trimitea săptămânal un nou text, alături de îndemnul măgulitor „Aștept reacții!”. Spunea despre mine că sunt încăpăținat, dar, de fapt, asta spuneam eu despre el când nu era de față (deși la începutul frăției el a avut mai multă răbdare cu mine, iar mai târziu eu știam cum să-l iau). Spunea că interpretările mele la Kant sunt exagerate, dar, de fapt, mie mi se părea că interpretările lui se îndepărtau de text. Că el era mai zburdalnic ca mine (sunt sigur că asta ar fi spus și el despre mine). Era frustrant și fascinant să stăm cu aceeași propoziție din Kant în față și să vedem lucruri total diferite. De multe ori ne enervam cumplit unul pe celălalt, dar o țineam în noi. Cineva din afară nu ar fi înțeles tensiunea de sub capotă. Într-adevăr, rămâneam cu un gust amar după polemicile maraton. Din fericire, amândoi am înțeles că neînțelegerile proveneau dintr-o pasiune și o dedicație pentru discuția filosofică. Asta a întărit frăția noastră. Anii în care nu ne-am înțeles pe Kant au fost cei mai buni ani pentru mine.

După doctorat, am simțit nevoia să încerc ceva nou, să las exegeza kantiană deoparte, cel puțin pentru o vreme. Am dat peste psihologia experimentală a moralității și neuroetică. Eram optimist că rezultatele empirice din neuroștiință pot avea implicații normative semnificative. Mureșan era rezervat. Chiar și așa, m-am trezit dintr-o dată într-o dinamică fără încrâncenare. Atmosfera caldă, răbdarea și tolerarea divergențelor acompaniau acum polemicile. Mă simțeam ciudat, dar bine dispus. Era ca și cum relația noastră trecuse de prima tinerețe. Uneori marile pasiuni pot ține oamenii la distanță.

Felul lui Mureșan de a fi, de a se întreba tot timpul „Nu mă prind, care e marea idee?”, l-a determinat să chestioneze prejudecăți dominante din cultura filosofică românească. Figuri importante din facultate, și nu numai, întrețineau ideea că pentru a face filosofie cu adevărat trebuie să știi limbile originale ale creației. Nu poți lucra cu traduceri, se pierde ceva, și oricum doar cunoscătorul de limbă are un acces privilegiat. Din păcate, nu se prindeau că „limba” filosofică lucrează cu concepte, nu cu cuvinte. Mureșan avea un instinct deosebit în a depista o traducere proastă. Așa a ajuns la marea idee că înțelegerea este prioritară în raport cu erudiția lingvistică. Odată, când am intrat în biroul de la facultate din capătul holului, poziționat strategic pentru a izola fonic discuțiile noastre aprinse, îl surprind pe Mureșan discutând apatic cu un doctorand, cunoscător de greacă veche, care traducea din Etica Nicomahică. Cum mă vede, prinde chef de viață și mă cheamă la el. „Ia zi, ce vezi aici?”, punându-mi sub ochi traducerea primelor trei propoziții din cartea I. Citesc fotografic, mă uit la el, se uită la mine, zâmbim amândoi complice ca doi vulpoi bătrâni. Știam exact ce e problematic. A urmat apoi o discuție de vreo două ore în care speculam la ce-i bună o structură teleologică a lumii și cum asta poate arunca lumină asupra opțiunilor de traducere. Asemenea momente de desacralizare a înțelesului filosofic am tot trăit cu Valentin Mureșan. Vedeam de fiecare dată cum aerele erudiției lingvistice se loveau de stânca adevărului filosofic, că pentru a traduce o propoziție trebuie să aprofundezi o operă.

Îmi imaginez cum câinii răgușesc treptat în timp ce Mureșan traversează agale holul facultății. Mereu am dat peste el vineri seara în biroul ascuns de gălăgia lumii. Era fericit că mai prindea câte un doctorand pe care să-l muncească. Când începea cearta filosofică, se lasă pe spate, gesticula ca un dirijor și arunca aiurea cu bomboanele de care s-a plictisit să le țină în mână. Imediat ce termină, se apleacă cocoșat să-și amestece satisfăcut cele trei pliculețe de zahăr în cafeaua de la dozator, profitând că doamna Gina, soția sa, nu-l poate certa.