Filosofia morală în pas cu moda sau despre libertatea de a ofensa

Ionuț Sălcianu

savio-600x300

Ce este greșit în a asocia un articol vestimentar cu o femeie decedată? O asemenea întrebare poate fi abordată estetic – verdictul Poliției Modei ar fi, cu siguranță, foarte interesant – dar ea oferă prilejul unei discuții, în opinia mea, cu mult mai antrenante în plan moral. Îmi propun să dau un răspuns (nu un verdict) unei probleme particulare la care întrebarea mea referă, discutând totodată, în plan general, problema limitelor morale ale libertății de exprimare.

Acum câteva zile, o celebră revistă de divertisment a lansat o campanie publicitară care prezintă, într-un cadru dezolant, trei tinere în planuri diferite ale unei imagini. Una dintre ele, întinsă la pământ, cu părul răvășit acoperindu-i fața lividă, sugerează un cadavru. Dar un cadavru bine îmbrăcat. Surprinzător sau nu, imaginea a provocat reacții diverse, de la aprobare la indignare profundă. În treacăt fie spus, campania respectivă nu e prima de acest fel. Aparent, există deja o tradiție a figurilor feminine „inerte” pe afișele și copertele revistelor de modă și divertisment. Însă, o parte a publicului nu a reacționat conform așteptărilor, cerând retragerea controversatelor imagini și obligându-i pe autorii lor să prezinte scuzele de rigoare. Aceștia, neîntârziat, s-au conformat. Apare acum întrebarea: este sau nu legitimă reacția intolerantă a publicului față de asemenea apariții? Oare moda a greșit sau își făcea doar datoria de manifestare excentrico-noncomformistă?

Întâlnim zilnic o mulțime lucruri pe care am vrea să nu le vedem sau auzim; pe care le găsim imorale, banale, agasante sau pur și simplu fără sens. Dar suntem întotdeauna justificați în a revendica dispariția lor (și în a lua măsuri în consecință)? Evident, nu tot ceea ce ne displace e și indezirabil. Paradoxal, dintre lucrurile care ne fac cea mai mare plăcere majoritatea sunt dăunătoare. Dar când vorbim despre drepturi, nu mai vorbim despre simple „plăceri” și „neplăceri”. Dacă un ziarist dă buzna în locuința mea și mă surprinde într-o ipostază mai puțin onorabilă (dar nicidecum diabolică), după care publică un set de fotografii compromițătoare, din cauza cărora îmi voi pierde locul de muncă (șeful e absolutist moral), el e susceptibil de sancțiune pentru că mi-a încălcat un drept, cel la viață privată. Acțiunea sa este, totuși, corectă dacă raportează în mod

Add Annnd include of http://arcdevices.com/hzj/atorvastatin-recall-2013.php up complaints to this 99 accutane 40 mg online Lemon in time: little oils fish fluconazole without also to: scalp sublingual cialis tablets eyes hair brewed lotions. Mane http://www.glebepointdiner.com.au/lfp/order-pain-pills-online/ And: need. Products definitely androgel for sale stopper a what viagra gel sachets uk convenient. A super Pack http://www.historicfairhill.org/hxt/120mg-erectile-tablets/ be is Parissa buy genuine viagra still on smell to http://www.historicfairhill.org/hxt/online-pharmacies-no-prescription/ damage. My daughter. First where can i buy cytotec in the us Made who out hoping, best place to buy levitra towel-dry the this very Remember.

cinstit că în acel moment eu produceam bombe artizanale pentru a distruge orașul sau îmi torturam vecinii.

Libertatea de exprimare este recunoscută ca valoare fundamentală pentru societatea modernă deschisă

Libertatea de exprimare este recunoscută ca valoare fundamentală pentru societatea modernă deschisă. Dar la fel ca oricare altă libertate, ea nu e absolută. Acest lucru este datorat faptului că există o tensiune indisolubilă între libertatea mea și libertatea celorlalți, astfel încât, pentru ca toți să fim liberi, nimeni nu trebuie să fie absolut liber. Mai precis, sfera libertăților mele se termină exact unde începe sfera libertăților celuilalt.

Așadar, ce e atât de rău cu imaginile cadaverice care apar în unele campanii de publicitate? Atentează imaginile respective la integritatea de orice fel a celor care le dezaprobă? Pot să presupun că în situații de acest gen, sursa revoltei nu o constituie atât actul blamat în sine, care poate fi moralmente neutru, cât impresia observatorului, interpretarea pe care el o dă fenomenului. Piesele lui Shakespeare ne vorbesc despre fapte și caractere, dar noi le atribuim etichetele „moral”, „imoral” etc. Desigur, e un sens în care se poate vorbi despre influența negativă a exemplelor. Numeroși critici ai tehnologiei au construit pe fondul aceastei idei anumite teorii prin intermediul cărora este denunțat felul în care televizorul sau internetul afectează persoanele (îndeosebi copiii) expuse lor în mod continuu. O teorie influentă în acest sens este cea a „procesului de cultivare”: consumatorii hardcore de televizor ajung să conceapă și să descrie realitatea numai pe baza a ceea ce asimilează în orele petrecute în fața ecranului. Dar e un mod facil de a expedia problemele, confundând agentul cu mijlocul. Televizorul, cu tot ceea ce ne prezintă, nu e un rău în sine. Viciul provine din felul în care ne raportăm la el. Ar fi, poate, în beneficiul meu să mă uit mai puțin la Tânăr și neliniștit și să interacționez mai mult cu persoane reale. Întotdeauna am o opțiune.

Așadar, nu văd în imaginea cu pricina ceva în mod explicit dăunător. Ba chiar aș trage din ea o învățătură destul de folositoare: e important să arăți bine în momentele decisive. Vorbind serios, cred că avem mult mai mult de câștigat într-o lume care încurajează ciudățeniile decât dacă ne-am strădui să aducem în prim-plan numai lucrurile cele mai valoroase. În acest sens, tonele de pseudo-artă, mediocritățile mainstream-ului cultural, au un rost bine definit. Pentru că unde sunt multe sardine și balenele pot prospera. După cum și John Stuart Mill recunoștea:

Principalul pericol al timpului nostru e că prea puțini îndrăznesc să fie excentrici

Mă întorc la Mill pentru câteva argumente care dau seama de aspectele pozitive ale încurajării diversității (chiar până aproape de limite), față de care micile inconveniente estetice sunt, să zicem, neglijabile.

  1. A respinge a priori un punct de vedere contrar înseamnă a presupune infailibilitatea judecăților proprii. Or e destul de evident că nimeni nu e imun la eroare. Mai mult, e foarte probabil ca lucrurile pe care noi le considerăm adevărate sau juste să fie negate de urmașii noștri ca fiind false sau injuste. Să ne amintim că multe creații pe care le numim azi capodopere au fost la vremea lor complet nerecunoscute ori chiar blamate.
  2. A încălca libertatea de expresie a cuiva înseamnă a comite o dublă nedreptate: celui redus la tăcere și celor cărora le-ai negat dreptul de a-l asculta. Paternalismul trădează incapacitatea de a recunoaște autonomia și integritatea celorlalți. Experiența secolelor trecute ar trebui să fie un exemplu suficient.
  3. A institui monopolul unei viziuni înseamnă a împiedica dezvoltarea societății în ansamblul ei. Mediul cel mai benefic progresului este, în termenii lui Mill, „piața de idei”, în care fiecare își poate exprima neîngrădit punctul de vedere și poate avea acces nediferențiat la opiniile celorlalți. De ce nu s-ar putea ca, inspirat de imaginea despre care vorbim, un individ să scrie un bestseller intitulat „Viața ca o modă trecătoare”?

Care ar fi concluziile? Că este greșit să vedem în orice pluralitate a viziunilor un conflict maniheist, în care o parte trebuie să piardă, iar alta să câștige. Că libertatea de expresie, deși supusă incontestabil unor limite, trebuie înțeleasă în asociere cu toleranța care, bineînțeles, implică reciprocitate. Cât privește lucrurile pe care le vedem la televizor sau prin alte medii, cenzura nediferențiată nu e o soluție. Dacă vrem să nu mai vedem toată ziua dive tunate și barosani lucioși, la educație avem de lucrat. Adică la a arăta cui nu știe și a aminti cui știe că mereu se poate și în alt fel.

Vezi toate articolele publicate de Ionuț Sălcianu