Cartea românească de învățătură și kantianismul pre-kantian

Roman de la Rose, France 15th century“Împarte-să fămeaia de bărbat și bărbatul de fămeae, nu numai când face bărbatul sodomie cu muiarea sa, sau și cu altă muiare, sau cu copil, sau muiarea lui, de va face sodomie cu alt bărbat, ce încă și muiarea lui de să va împreuna trupeaște cu altă muiare, cumu să dzice una cu alta și să varsă una la alta, ce să dzice aruncă sămânța, pentru că aceasta iaste ca și sodomiia și atunce, de va vrea bărbatul, o va împărți.” (“Carte românească de învățătură 1646”, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1961, p. 115)

Ce poate curpinde primul cod juridic apărut în spațiul românesc la 1646? Legi agrare, bineînțeles, pravile pentru „furtușaguri”, omoruri, „amăgituri” la vamă, calomnie, înșelăciuni de tot felul și, nu în ultimul rând, reglementări ale despărțirii legale dintre soți. Firesc, poate, dacă ținem cont de faptul că niciun sistem moral, fie el și creștin, nu i-a împiedicat vreodată pe oameni să calce strâmb. În lumina faptelor așadar, legiuitorul a pus între paranteze sanctitatea cununiei și s-a apucat, conștiincios, de treabă.

Ei bine, dacă asta nu te surprinde, două sunt totuși lucrurile pe care nu te vei aștepta să le întâlnești în codul juridic al unei Moldove încă medievale: în primul rând, diversitatea cazuistică însoțită de o cunoaștere temeinică din partea legiuitorului a acestui subiect de drept și, în al doilea rând, intuiții morale de tipul celor care au stat, peste un secol mai târziu, la baza „Întemeierii metafizicii moravurilor”.

Dacă în privința bogăției documentare pravila vorbește de la sine, trebuie subliniat că faptele pentru care codul prevede „certări” par izvorâte din maxime subiective pe care nu am putea voi să le transformăm în legi ale naturii. În acest caz, risipirea “sămânței” pare să fi cutremurat fibra morală a legiuitorului: căci universalizarea  împreunării neroditoare ar echivala cu ceea ce Kant ar fi numit distrugerea vieții înseși sau, cel puțin, a formelor de viață raționale. Să nu uităm, numai ființele raționale au discernământul necesar pentru a deosebi binele de rău și de a alege, bineînțeles, calea desfrâului.

Ca pedeapsă deci, legiuitorul de la 1646 recomandă „certarea” făptuitorului, însă recunoaște că despărțirea definitivă este și ea contrară promovării vieții, astfel că „împărțirea căsașilor (…) să înțeleage să fie până la o vreame, iară nu de totului tot”. Greșeala e omenească, nu?

Vezi toate articolele publicate de Corina Grigoriu