Paradoxul Mureșan

 

Niciun un om nu e ferit de contradicţii. Suntem prinşi între voinţă şi sentiment, avem dorinţe şi înclinaţii contradictorii şi, adesea, credinţe şi opinii care se bat cap în cap. Nici filosofii şi logicienii, aceste fiinţe raţionale ce caută ordinea şi consistenţa, nu sunt scutiţi de contradicţii, fie că ele se manifestă în operă sau în viaţă. Pesemne că doar fiinţele perfecte, animalele şi maşinile sunt ferite de paradoxuri existenţiale. Oamenii însă nu scapă. La unii, sunt mai vizibile, la alţii, mai discrete. Pe unii, paradoxurile îi ruinează, lăsându-i sfâşiaţi, confuzi şi epuizaţi. Pe alţii însă paradoxul mai degrabă îi sporeşte, făcându-i mai fertili, mai activi şi mai interesanţi. Un astfel de caz este profesorul Valentin Mureşan, un om care – în mod paradoxal (cum altfel!?) – pretinde că detestă contradicţiile şi incoerenţele, atât în filosofie, cât şi în viaţa de zi cu zi.

 

Un romantic care persiflează cu tenacitate iluministă romantismul, un filosof analitic altoit pe trunchiul unui artist sentimental şi calofil, un inadaptat care s-a adaptat cu succes multor provocări şi sarcini, un curajos plin de tot felul de frici, Valentin Mureşan este un amestec de fragilitate şi forţă, o sumă de tensiuni ce compun o legendă personală captivantă, ce nu se lasă în întregime descifrată la prima vedere. Iar, într-un fel, chiar e un soi de figură legendară. Mi l-am închipuit mereu ca pe un sfinx sau ca pe un centaur care îşi înalţă capul din spatele unui zid, lăsând să se vadă doar partea familiară a alcătuirii sale, ascunzându-şi în spatele zidului părţile care i-ar contraria pe ceilalţi. Căci, crescut la şcoala filosofiei analitice, traducător şi comentator al unor atleţi ai raţiunii de calibrul lui Kant şi J.S. Mill, mişcându-se într-un mediu competitiv, plin de bărbaţi şi de orgolii, Valentin Mureşan a încercat mereu să-şi acopere, pudic, părţile sale visătoare, artistice, delicate – adică „feminine”, aşa cum se grăbea să zică dânsul într-o vreme. Multă vreme mi s-a părut că profesorul Mureşan se sfieşte de aceste laturi ale fiinţei sale ca de nişte boli ciudate, pe care le credea inavuabile în mediul său curent. Şi chiar aşa făcea într-o vreme. Cu timpul, a devenit ceva mai deschis. Însă, până de curând, părea stingherit atunci când ceilalţi îi ghiceau structura sa ambivalentă, dialectica secretă a sufletului său. Centaurul îşi înălţa, placid, capul peste zid, crezând că ceilalţi nu-i aud freamătul copitelor sale.

 

Însă, pe la jumătatea anilor 2000, când l-am întâlnit prima oară pe Valentin Mureşan, nu l-am văzut ca pe un centaur, ci ca pe un minotaur. Centaurul e acea creatură cu bust de om şi corp animalic, în timp ce minotaurul e tocmai pe dos: are un cap înfiorător de taur, însă are corpul omenesc. Mie mi s-a părut înspăimântătoare tocmai partea superioară, vizibilă a lui Valentin Mureşan. Când l-am cunoscut în anul II, la cursul de Teorii etice, m-am îngrozit de prezenţa sa „taurină” care, încă de la primul curs, părea că vrea să-mi calce în picioare toate aspiraţiile mele mistico-metafizice. Parcă-şi propusese cu tot dinadinsul să-mi reprime sensibilitatea „continentală” şi, odată cu aceasta, gustul meu pentru filosofia literaturizantă, hrănită la sânul reconforant al eseului interbelic şi al „fenomenologiei” autohtone. Cu eternul său pulover albastru, pe care l-a purtat în fiecare zi de marţi din acel semestru, Valentin Mureşan arăta ca un războinic ce nu avea decât o singură misiune (aşa cum părea să nu aibă decât un singur pulover): să spulbere năzuinţele unui student visător care credea că filosofia face casă bună cu gândirea poetică, misterul, baletul stilistic şi pietatea faţă de numele mari ale filosofiei. „Nu mai daţi, admirativ, ochii peste cap când auziţi de Kant şi Aristot – ne spunea profesorul Mureşan –, vă rog să-i trataţi ca şi cum aţi fi colegi de facultate cu ei! Filosofia este despre probleme, nu despre nume”. Ce spunea omul acesta!? Cum să-i tratez pe Kant sau pe Aristotel ca şi cum ar fi fost colegii mei de facultate? Şi cum să cred că filosofia nu este (şi) despre numele mari ale filosofiei, ci numai despre probleme şi argumente?

 

Un minotaur înspăimântător; o buimăceală pe măsură!… Senzaţia de buimăceală şi de surpriză a fost cu atât mai mare cu cât îmi făcusem iluzia că îl cunosc pe acest cercetător cu scăpă(ră)ri artistice căci, înainte să-l întâlnesc pe profesorul Mureşan, îl întâlnisem pe autorul Mureşan. Până să intru la facultate, citisem cu plăcere o carte editată de dânsul, ce avea în titlu chiar două nume mari ale filosofiei: Între Wittgenstein şi Heidegger (1998). Cartea era o pledoarie categorică pentru filosofia analitică, în care editorul-autor susţinea că nucleul dur al filosofiei constă în „analiza presupoziţiilor”. Într-un mod total non-wittgensteinian, Valentin Mureşan susţinea că filosofia este o activitatea ce are o esenţă, o unică natură, din care pot fi deduse nişte criterii clare de excelenţă. Pe lângă acest manifest metafilosofic, cartea mai conţinea câteva răspunsuri ale altor filosofi români (M. Flonta, A. Miroiu, M.R. Solcan), precum şi o serie de interviuri cu filosofi din cei mai diferiţi, de la analitici austeri, de felul lui J.R. Lucas, la maeştri ai speculaţiei continentale, de felul lui F. Larouelle. Fiecare interviu era precedat de un scurt portret al filosofului intervievat, cu evocări călduroase şi, uneori, cu un subton de ironie tandră. Se vedea că Mureşan avea un har literar pe care nu-l întâlneşti prea des printre specialiştii filosofiei analitice.

 

Deşi partizan al stilului oxfordian de filosofare, Mureşan scria cu deferenţă despre filosofii continentali profesionişti, distanţându-se parcă de suficienţa verdictului unui J.C.C. Smart, ce decretase că „francezii nu fac filosofie”. Cum spuneam, cartea avea ceva ce ulterior mi-a fost dat să remarc tot mai des în restul scrierilor sale, în special în cele destinate publicului larg: „o scriitură extrem de îngrijită, aproape graţioasă” (Cuvintele din ghilimele îi aparţin profesorului Mureşan şi au fost scrise  în referatul la teza mea doctorală. M-am gândit să îi întorc cu această ocazie complimentul), o aromă literară, fapt ce dezvăluia latura secretă a „artistului” Mureşan. Avea ceva din percutanta retorică a „ziariştilor transcendentali”, pe care îi plăcea să-i ridiculizeze de câte ori avea ocazia.

 

Omul „Luminilor” şi omul romantic locuiau acelaşi trup masiv şi aveau o relaţie complicată, dar funcţională şi fertilă

 

În aceste condiţii, nu mică mi-a fost mirarea să îl văd pe profesorul Mureşan cum ne inhibă credinţa că filosofia de calitate s-ar putea întâlni cu literatura şi gândirea poetică. Mirarea s-a transformat apoi în iritare vagă, atunci când am făcut licenţa şi disertaţia cu dânsul, pentru a culmina în senzaţie de chin şi tortură în vremea doctoratului. Consultaţiile pe marginea tezei se transformau în dezbateri interminabile, presărate cu ironii şi critici la adresa năravurilor şi a credinţelor mele metafilosofice. Deşi simţeam că făcusem un drum lung pe calea analizei conceptuale, lăsând tot mai mult în urmă studentul fascinat de eseistica lejeră, în ochii profesorului eram încă „prea romantic” şi „prea postmodern”. Ajungeam la facultate sigur pe mine, când era soarele sus pe cer, şi plecam epuizat şi confuz, cărând în bezna nopţii un draft înroşit de observaţii critice şi de nişte desene impenetrabile, ce trădau pornirile artistice ale unui pictor îndelung reprimat. Dar deşi eram epuizat, începusem să admir coarnele minotaurului, care scurma în mormanul de vise calofile, provocându-mă să devin tot mai clar, tot mai tehnic şi mai riguros. Învăţam de la el meserie…

 

După doctorat însă, chinul s-a transformat din nou în mirare. Când i-am trimis primele capitole din cartea la care scriam atunci, o lucrare pe care o voiam cât mai liberă, personală şi neconvenţională, adresată unui public cât mai larg, Valentin Mureşan mi-a reproşat – textual – că mă las „sedus de prozaicul academic, în ciuda antidotului stilistic”. Îmi zicea să găsesc „nişte trucuri care să spargă discursul şi să facă surprinzătoare abordarea”. De fapt, îmi sugera să fiu cât mai „romantic” şi mai „postmodern”, provocându-mă să vin cu „ceva inedit, trăznit, ca batista de la rever” (sic!). Omul care îmi corijase, în timpul doctoratului, toate trăznăile, îmi scria acum că nu sunt suficient de „trăznit”.

 

Au urmat apoi discuţii în care Valentin Mureşan îmi povestea că luase drumul filosofiei fiindcă iniţial voia să devină regizor şi auzise că filosofia e un bun antrenament pentru un om cu aspiraţii artistice. L-am cunoscut apoi şi în postura de cântăreţ, când, în ambianţa destinsă a vreunei terase, profesorul ne fredona cântece nu de la Oxford, ci din Franţa: „Le roi a fait battre tambour/ Pour voir toutes ses dames/ Et la première qu’il a vue/ Lui a ravi son âme”.

 

În scurt timp, mi s-a confirmat o bănuială ce încolţise încă din vremea doctoratului: artistul Mureşan nu era nici reprimat şi nici mai firav, ci doar mai puţin vizibil, însă la fel de prezent şi de zdravăn. În fapt, tocmai artistul Mureşan era cel care potenţa creativitatea şi îndrăzneala interpretativă a filosofului analitic. Omul „Luminilor” şi omul romantic locuiau acelaşi trup masiv şi aveau o relaţie complicată, dar funcţională şi fertilă. Însă uneori relaţia dintre individul raţional şi contrapartea sa emoţională nu era tocmai productivă. Când durerile la şold îl chinuiau zile întregi, iar oamenii apropiaţi trăgeau de el să meargă la medic, Mureşan răspundea cu un scepticism suveran: „Ce ştiu să-mi facă medicii? Mă vindec mai bine singur”. Omul acesta curajos care, pe vremea când fusese decan, şi-a pus în cap colegii şi studenţii deopotrivă, pentru că făcuse o mişcare riscantă, dar ce s-a dovedit excelentă (mutarea Facultăţii de filosofie într-un sediu propriu) – ei bine, omul acesta nu avea curajul să meargă la doctor. Omul raţiunii, marele admirator al „Luminilor”, care făcea apologia naturalizării eticii, se exprima la fel de sceptic faţă de ştiinţa medicală ca un adept al leacurilor băbeşti. Uneori, Valentin Mureşan are un scepticism ciudat.

 

Iar dacă vine vorba de scepticism, un alt amestec paradoxal este cel între suspiciune şi bună credinţă. Când nu îi place un autor, îi e greu să facă o reconstrucţie cu adevărat caritabilă a textelor respectivului. Ba mai mult, dacă tu faci o astfel de reconstrucţie, se grăbeşte să-ţi reproşeze că accepţi „toate balivernele”, lăsându-l să vorbească prea mult şi amânând prea mult critica. Nu are răbdare în genere; cu atât mai puţin cu autorii pe care-i ia la ochi. Îi place să toace câte un autor, fără să-l lase să vorbească până la capăt. Stă la pândă ca un animal de pradă, aşteptând adversarul să facă cel mai mic pas greşit. Adulmecă fiecare urmă şi depistează orice greşeală. Însă, în relaţia cu oamenii, ceea ce-l caracterizează e buna-credinţă, nu suspiciunea. Uneori, buna lui credinţă îl face să se înşele amarnic. Au fost destui oameni în care Valentin Mureşan a crezut de-a lungul timpului şi care l-au dezamăgit crunt. Dar nu pare să le poarte pică. Nu îi vorbeşte niciodată de rău. Ai zice că nici nu măcar vrea să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Merge mai departe, lăsând trecutul în urmă şi investindu-şi simpatia şi buna credinţa în alţi oameni. Cred că, în forul lui interior, consideră că cel păcălit nu e dânsul, ci omul care îi înşală încrederea. În fond, alegerile din viaţă le-a făcut mai degrabă cu inima, decât cu raţiunea.

 

Individul raţional şi viguros a fost mereu dublat de un individ sentimental şi fragil, cu accese de duioşie acută, care cu greu poate fi mascată. Îmi vine acum în minte momentul în care m-am întors cu Emilian Mihailov, după un stagiu de trei luni la Oxford. Am intrat amândoi în biroul plin ca de obicei cu studenţi şi doctoranzi, unii mai sfioşi, alţii mai gălăgioşi, toţi bucurându-se de prezenţa volubilă a lui Valentin Mureşan, rezemat la maxim pe spate, în scaunul său. Când ne-a văzut, s-a grăbit să se ridice, încetinit însă de corpul său greoi şi de scaunele răsfirate prin tot biroul. S-a uitat cu ochii mari la noi, parcă nevenindu-i să creadă că suntem acolo. Două lacrimi mijeau, abia ţinute în frâu în colţul ochilor, iar vocea îi era tremurată, ca şi cum am fi venit de de la război sau dintr-un lung exil, nu dintr-o vizită de cercetare: „V-aţi întors”.

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solverwp- WordPress Theme and Plugin