Un utilitarist intră într-un bar

Sursa foto: paleofuture.gizmodo.com

Sursa foto: paleofuture.gizmodo.com

 

 

 

 

 

 

 

 

Andreea Teodorescu încearcă să afle care sunt limitele până la care ar merge un utilitarist în încercarea de a produce o cantitate cât mai mare de fericire, pentru un număr cât mai mare de oameni. 

Voi presupune că personajul principal al poveștii este John, un individ oarecare, fără familie, care lucrează pentru o sumă modică de bani într-un bar. John este un cititor avid de filosofie şi un adept convins al doctrinei utilitariste. Acesta consideră că plăcerea majorității este dezirabilă într-o societate şi că intervenția statului sau a altor indivizi în sfera libertății individuale este de evitat. Totodată John face parte din tipologia oamenilor rigizi care nu îşi încălcă şi nu îşi schimbă principiile de la o zi la alta.

Barmanul utilitarist și dilemele sale

Cum îşi poate adapta John crezul utilitarist la situația în care se află? Mediul de lucru îi poate formula câteva nelămuriri în legătură cu premisele doctrinei la care aderă.

1. John consideră că un om nu trebuie pedepsit pentru simplul fapt că a băut mult, atât timp cât acesta nu produce vătămări altui individ sau nu încălca vreo datorie faţă de colectivitate. Însă în barul în care lucrează zi de zi, există un grup care se îmbată şi nu mai dorește să plece, împiedicându-l pe John să închidă localul. Presupunem că ora de închidere a localului este 1 a.m. Este adevărat că aceşti oameni nu fac rău altora şi nu încălca vreo lege dorind să petreacă mai mult timp în bar, însă este obligat John să trăiască zilnic un grad de disconfort pentru maximizarea plăcerii acestor indivizi? Din punct de vedere utilitarist, răspunsul este clar afirmativ. Cu toate acestea, care este limita? Dacă indivizii vor continua să petreacă în bar, chiar după ora de închidere, timp de un an de zile, va reuşi John să rămână fidel crezului său având în vedere că şi el posedă același grad de libertate?

2. Să ne imaginăm că barul lui John se afla în cadrul unui sistem hotelier care le permite clienţilor să plătească la recepţia hotelului consumaţia pe care au făcut-o la bar de-a lungul sejurului. În aceste condiţii, John, posedând un minim salarial, nu va mai câştiga în plus. La limită, se poate afirma că personajul îi va servi pe alţii fără ca el să câştige. Munca pe care o va desfăşura John ar putea fi numită muncă forţată. Cum ar mai reuşi barmanul să dea randament, din moment ce acesta nu va mai fi plătit? Personajul poate avea credinţa că munca pe care o desfăşoară maximizează plăcerea majorităţii, însă va mai considera că şi el posedă un grad de libertate atâta timp cât va trăi la limita subzistenței? Care va fi limita de suportabilitate a individului în acest caz?

3. John munceşte mai mult şi nu este recompensat pentru efortul depus, cu toate acestea el nu demisionează şi consideră în continuare că serviciile pe care le prestează satisfac un număr mare de indivizi. Dacă şi superiorul lui John este o persoană abuzivă, care îi cere agentului să lucreze şapte zile pe săptămână (din cauza lipsei de personal) atunci libertatea barmanului va fi constrânsă. Putem considera că John are foarte mare nevoie de acest loc de muncă, de aceea el rămâne ancorat în acestă interacțiune abuzivă. Însă personajul nostru trăieşte într-o societate în care varietatea locurilor de muncă există şi în care agentul poate alege în orice moment să facă o schimbare.

Pe aici nu se trece!

Din punct de vedere raţional, care ar fi beneficiile pe care John le-ar avea păstrându-şi locul de muncă? Cele trei exemple arată că beneficiile, în afară de minimul salarial, lipsesc complet. Mai poate fi vorba de aşa numitul clişeu de a avea „plăcere în activitatea socială” atunci când nu ai vreun beneficiu, fi el financiar sau moral? Consider că nu. Cu toate acestea, ar fi posibil ca regula de aur, comportă-te cu alţii aşa cum ai vrea să se comporte ei cu tine, să îi întrețină lui John iluzia că într-o bună zi va fi răsplătit.

Dacă într-adevăr John ar fi lucrat într-un bar şi într-un sistem hotelier, poate că şi-ar fi formulat altfel crezul utilitarist. Posibil să fi impus o limită: acesta este punctul X din care individul nu mai este nevoit să îndure abuzurile și un mediu toxic, indiferent de speranţa că lucrurile se vor îmbunătăți sau de gradul de fericire pe care îl produce altora.

Plăcerea şi absenţa durerii sunt singurele lucruri dezirabile că scopuri

Mai mult, John i-ar putea considera vinovați pe clienții săi care fac excese, întrucât externalitățile interacțiunilor cu aceștia sunt mereu negative: invadează spaţiul unei alte persoane care nu a făcut decât să îi servească cu entuziasm.

Acum, îl voi transforma pe John în clientul aceluiași bar. Aflându-se de partea cealaltă a baricadei și având posibilitățile de a consuma alcool, de a părăsi barul când dorește ori de a plăti consumația la recepția hotelului, confortul său este întreținut. De ce s-ar gândi John la personalul care i-a suportat pretenţiile pe durata sejurului? De facto, individul care plăteşte anumite servicii ori cel care nu doreşte să îi fie limitată libertatea atât timp cât nu produce daune fizice, tinde să nu ia în considerare şi daunele morale produse altora. Clientul care plăteşte nu ia în considerare faptul că îngrădește libertatea barmanului prin comportamentul şi deciziile sale.

„Plăcerea şi absenţa durerii sunt singurele lucruri dezirabile că scopuri”1. Mai mult, cu cât plăcerea este atribuită unui grup mai mare de oameni, cu atât deziderabilitatea acesteia creşte. Ce se întâmplă însă cu minoritatea, cei care nu au nimic de câștigat ori care resimt daunele produse de alții? Ce se întâmplă cu acea parte de indivizi din interiorul unei societăţi care este supusă unui grad de suferinţă în favoarea majorităţii? Doctrina utilitaristă, în anumite versiuni, asumă faptul că întotdeauna va exista o minoritate care va fi „sacrificată” dar care, mai apoi, va fi compensată pentru suferințele sale. Cum are loc, mai precis, această compensare? Teoriile utilitariste nu precizează explicit aceste lucruri. Nu se ştie dacă John va fi vreodată răsplătit sau dacă acesta va rămâne în aceeași situație, condus de iluzii, de sentimente nobile şi de o regulă de aur care își găsește cu greu aplicabilitatea.

Exemplul barmanului  evidențiază imposibilitatea de a fi un utilitarist acţional riguros într-o lume în care individul pune un mare preţ asupra beneficilor, având grijă să nu îi fie încălcate drepturile sau libertăţile.

Dacă fericirea majorităţii este cea care contează, pentru minoritate va fi mai dificilă negocierea unui compromis. Indiferent dacă John lucrează sau nu într-un bar, acesta va realiza la un moment dat (în ciuda opiniilor sale) că oricât de civilizată este societatea în care trăiește, va exista mereu riscul unei tiranii a majorității; iar undeva, ascuns de ochii privitorilor comuni, va continua să existe un raport „sclavi-stăpâni”. Ce ar fi de făcut? Îi poți servi în continuare pe clienții din bar însă fără a uita că, indiferent de poziția socială pe care o deții într-un moment, poți ajunge în situația opusă.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Andreea Teodorescu este studentă în anul II a Facultății de Filosofie și voluntar în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

 

Vezi toate articolele publicate de Andreea Teodorescu