„Dezbaterea” despre grațiere pivotează între sloganuri alarmiste, uneori cinice, „Nu deschiderii pușcărilor!”, „Ies pedofilii și violatorii!”, și oportunitățile politicienilor de a-și rezolva dificultățile în carieră. Nici una, nici alta, nu rezolvă problema de fond. Nu e vorba despre eliberarea unor pedofili, violatori sau hoți în abstract, dintr-o simpatie naivă, ci despre incapacitatea de a asigura drepturi pe care tot noi ne-am angajat să le oferim deținuților. Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată ceea ce România promite. Ca societate ne-am angajat să-i pedepsim pe răufăcători, dar în limitele unor standarde. De aceea, nu credem că închisorile trebuie să fie niște gulaguri.

Problema supra-aglomerării pușcăriilor, adică a degradării condițiilor de detenție, este extrem de complexă, iar grațierea colectivă nu poate fi decât o soluție pe termen scurt. Dacă nu este cuplată cu un plan de acțiune pe termen lung atunci e inutilă. Guvernul actual nu a prezentat așa ceva și nici nu poate pretinde că planul urmează să fie elaborat cândva în viitorul apropiat. Ingredientele grațierii trebuie să se conformeze viziunii de ansamblu, și nu invers. De asemenea, soluția grațierii nu este absolut necesară, existând strategii alternative cum ar fi arestul la domiciliu, amendă penală, internarea în centre sociale etc. Guvernul precedent a fost conservator în privința grațierii, susținând că ea se impune doar în situații excepționale. Las deschisă întrebarea dacă supra-aglomerarea închisorilor din România este o situație excepțională, mai ales că există deja o sancțiune din partea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Să presupunem că situația României nu ne permite să desconsiderăm cu totul soluția grațierii. După ce criterii ar trebui să ne ghidăm? Nota de fundamentare a ordonanței de urgență nu precizează niciun principiu de bază. Lista „iertărilor” pare mai degrabă un amalgam făcut în grabă, poate intenționat contorsionat.

Problema supra-aglomerării pușcăriilor, adică a degradării condițiilor de detenție, este extrem de complexă, iar grațierea colectivă nu poate fi decât o soluție pe termen scurt. Dacă nu este cuplată cu un plan de acțiune pe termen lung atunci e inutilă.

Unele teorii etice despre funcția pedepsei ne ajută să abordăm această problema practică. Există două mari perspective care teoretizează natura pedepsei penale. Retributivismul ne spune că pedeapsa trebuie să fie cu aproximație un rău proporțional cu răul făcut de un infractor și că infractorul merită pedepsit. Asta explică de ce credem că un criminal merită mulți ani de pușcărie, pe când un hoț mai puțin. Implicația care decurge este că vom ierta pe acei deținuți care nu mai merită să fie pedepsiți în virtutea bunei purtări. Dar stabilirea bunei purtări este complicată la rândul ei, depinzând de o evaluare a comportamentului pe o perioadă de timp mai extinsă. O asemenea abordare nu e foarte practică pentru scopurile imediate ale grațierii.

Ne rămâne perspectiva rivală a utilitarismului. Aceasta ne spune că funcția unei pedepse este, printre altele, descurajarea comportamentului infracțional în viitor. Intuiția de bază este că odată ce trăim durerea impusă prin pedeapsă ne gândim de mai multe ori dacă să mai vătămăm pe cineva. Utilitarismul atrage atenția asupra a două idei care sunt utile în dezvoltarea unor criterii de grațiere: recidiva și vătămarea. În acest fel, ne vom concentra pe cazuri cu probabilitate scăzută de recidivă și care nu implică vătămare. De exemplu, având în vedere că pedeapsa cu închisoarea de 1 an este mai eficientă în descurajarea infracțiunilor decât pedeapsa de 2 ani (vezi N. Levy, „Less Blame, Less Crime? The Practical Implications of Moral Responsibility Skepticism”. Journal of Practical Ethics, Vol. 3, Nr. 2, 2015), putem înjumătăți pedeapsa celor condamnați cu până la 2 ani sau chiar 3 ani de închisoare. De asemenea, grațierea parțială poate să-i vizeze pe cei care au fost condamnați pentru consum și trafic de droguri cu risc (cannabisul, marijuana, diazepamul, ketamina). Deși România a redus pedepsele în acest sens, tot sunt ridicate comparativ cu celelalte țări europene. Astfel, s-ar putea reduce pedepsele până la nivelul mediei europene. Italia, de altfel, a răspuns la sancțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului și cu o reformă legislativă de micșorare a pedepselor pentru trafic și consum de substanțe narcotice, deținerea de droguri pentru consum propriu fiind penalizată doar contravențional (mai multe detalii aici). Raționamentul din spatele acestor decizii se bazează pe ideea că astfel de comportamente nu-i prejudiciază în mod direct pe ceilalți.

Gândirea etică sofisticată, cercetările psihologice, sociologice și antropologice pot oferi o bază rațională pentru discuția despre grațiere, care nu trebuie nici diabolizată, nici făcută după ureche.