Tehnologia ne „eliberează”? Partea II. Screen-reader-ul Jaws: provocări etice

„Etica însăși, sub unul dintre aspectele sale, nu-i altceva decât o lungă și riguroasă confidență.” (Albert Camus, Mitul lui Sisif)

Acest text reprezintă cea de-a doua parte dintr-o serie de trei articole pe tema provocărilor etice în utilizarea tehnologiilor asistive pentru nevăzători. În acest sens, scopul celor trei articole îl constituie menționarea și discutarea succintă a câtorva dintre provocările etice identificabile în privința utilizării, de către persoanele cu deficiențe de vedere, a soft-urilor cu funcție de interfețe audio (așa-numitele screen-readere, probabil cel mai frecvent utilizat dintre aceste programe fiind aplicația Jaws – aleasă, din acest motiv, ca studiu de caz). După ce, în articolul precedent, au fost definite și discutate succint câteva concepte importante în contextul problematicii analizate, articolul de față se va concentra asupra identificării unor probleme etice și soluții filosofice diferite în privința utilizării screen-reader-ului pentru nevăzători. Întocmai ca în cazul oricăror altor aspecte analizate critic din punct de vedere filosofic, problematica provocărilor etice generate de utilizarea tehnologiilor asistive poate fi analizată mai ales din perspectiva întrebărilor, ca puncte de plecare pentru căutări mai complexe, decât în grila unor posibile răspunsuri definitive și exhaustive.

Screen-reader-ul Jaws: provocări etice1


Întocmai ca în cazul oricăror alte tipuri de tehnologii informatice, programele de citire a monitorului devin interesante pentru filosofii eticieni printr-o gamă largă de provocări etice – unele general valabile în analizarea tehnologiilor digitale, iar altele, cu un grad mai mic de generalitate, specifice utilizării tehnologiilor asistive (TA). Astfel, probleme etice general valabile (aplicabile feluritelor dispozitive din domeniul IT), precum provocările privitoare la identitatea personală pe internet, la caracterul relațiilor interpersonale dezvoltate în spațiul virtual etc, rămân valabile și pot fi dezbătute, în aceiași termeni, inclusiv în privința utilizării screen-reader-elor, de vreme ce aceste soft-uri nu fac altceva decât să deschidă, pentru utilizatorul deficient de vedere, intrarea în fascinanta lume digitală. Întrucât provocările etice din această categorie depășesc, prin complexitatea lor, scopul urmărit în această serie de articole, vor fi discutate aici, în continuare, doar problemele etice specifice TA (acelea aplicabile, în mod special, acestor softuri de citire a monitorului). În acest sens, după o trecere în revistă a principalelor probleme etice identificabile pentru utilizarea Jaws, va fi analizată, în articolul următor, una dintre aceste provocări etice (probabil cea mai interesantă din punct de vedere filosofic): întrebarea în privința gradului în care utilizarea unui screen-reader îi facilitează (sau, dimpotrivă, îi împiedică) nevăzătorului exercitarea autonomiei în informare, exprimare, construirea unor relații sociale etc.

A. Problema piratării screen-reader-elor

Provocările etice în privința folosirii Jaws încep, pentru utilizatorul nevăzător, din chiar momentul luării deciziei de a achiziționa un asemenea program asistiv. Astfel, în contextul în care prețul soft-ului este prohibitiv pentru mulți dintre cei doritori de a-l utiliza2, aceștia se confruntă cu o dilemă etică deloc ușoară: să renunțe la procurarea soft-ului (privându-se pe ei înșiși de egalizarea șanselor cu ceilalți membri ai societății), sau să pirateze programul (provocând, astfel, un prejudiciu financiar companiei producătoare și, în sens kantian, încălcându-i acestei companii drepturile de producător/ autor). Este, oare, în acest caz, permisibilă moral piratarea de pe internet?… Într-o grilă de evaluare consecințialistă, răspunsul pare a fi, mai degrabă, afirmativ, dacă situația este analizată din perspectiva nevăzătorului. Totuși, inclusiv din această perspectivă, poate fi gândită întrebarea: ce se va întâmpla, pe termen lung, dacă nevăzătorii vor continua să pirateze programul în mod sistematic, în masă, până când providerii vor falimenta? Dacă se va răspunde că situația îi va constrânge pe provideri să reducă prețul, întrebarea va rămâne, totuși, valabilă, întrucât „tentația” de a pirata îi determină pe utilizatori să procure în acest mod inclusiv screen-readere mult mai ieftine decât soft-ul Jaws3. Într-o grilă de analiză kantiană și, în general, deontologistă, cazul se complică și mai mult, de vreme ce, pe de o parte, providerii soft-ului nu pot fi tratați „ca mijloace” printr-un act de nesinceritate (achiziționarea soft-ului fără știrea și contrar voinței lor), iar pe de altă parte, datoriile nevăzătorului față de sine, precum și față de alți utilizatori deficienți de vedere (de exemplu, prieteni cărora le facilitează piratarea sau pentru care piratează efectiv) îl determină – s-ar putea argumenta – să nu piardă șansa tuturor oportunităților oferite de accesul la lumea digitală, doar din respect față de o decizie neetică a providerilor de a stabili prețuri prohibitive.

Păstrând analiza într-o grilă deontologistă, ar putea fi gândite, de asemenea, întrebări referitoare la existența unor drepturi (invocate în mod frecvent de către o tabără sau alta). Există, oare, un drept la a utiliza internetul?… Dacă da, este acesta un drept natural, un drept intrinsec, sau, dimpotrivă, un drept secundar, derivat din alte drepturi și libertăți fundamentale (precum dreptul la informare, la liberă exprimare, la libertatea de asociere etc)? Dacă există un drept la utilizarea noilor tehnologii ale informației, atunci un asemenea drept ar putea fi înțeles într-o accepțiune „negativă”, sau într-una „pozitivă” (folosind termenii lui I. Berlin)? În alți termeni, dacă asumăm existența unui „drept la internet”, ar fi preferabil să ne raportăm la acest drept în termenii nonintervenției statului (în sensul că statului îi este interzis să cenzureze accesul cetățenilor la internet), sau, mai degrabă, în accepțiunea unui „stat providențial” (capabil să le asigure tuturor cetățenilor accesul la noile tehnologii)? Dacă există un drept la internet și dacă s-ar cădea de acord în privința perspectivei din care poate fi înțeles acest drept în contextul relației stat-individ, atunci, în mod implicit, ar putea fi derivată ideea existenței unui drept al deficienților de vedere de a utiliza tehnologii asistive. Iar dacă acest drept este înțeles ca „drept pozitiv”, atunci există argumente potrivit cărora statul are datoria de a le facilita cetățenilor nevăzători accesul la tehnologiile asistive. Un asemenea raționament ar putea fi formulat silogistic astfel:

1.Există un „drept la internet”.
2.Existența acestui drept implică datoria statului de a-l garanta pentru toți cetățenii.
3.Cetățenii deficienți de vedere au acces la internet doar prin intermediul TA (în special, prin intermediul screen-reader-elor).
4.Cetățenii deficienți de vedere au dreptul la utilizarea TA, în scopul accesului la internet.
5.Așadar, statul are datoria de a le garanta cetățenilor cu deficiențe de vedere accesul la TA, cu scopul ca aceștia să-și exercite, în mod nondiscriminativ, dreptul la folosirea internetului.

Dezbaterea ar putea continua, de asemenea, prin întrebări la fel de interesante în privința entității care ar avea datoria de a le facilita nevăzătorilor accesul la TA: statul, sau providerii?… Iar dacă statul ar trebui să le faciliteze utilizatorilor nevăzători accesul la TA (prin subvenții directe, sau prin crearea unui cadru legislativ specific care să le faciliteze achiziționarea produsului în termeni avantajoși din punct de vedere financiar), atunci piratarea de pe internet este permisibilă moral, în condițiile în care statul nu își îndeplinește această datorie?… Dacă, așadar, s-ar asuma concluzia că nu providerii, ci statul poartă responsabilitatea pentru dificultățile nevăzătorilor de a-și procura soft-ul, atunci de ce ar fi permisibilă moral prejudicierea providerilor, prin piratarea aplicației4?

Dacă, în fapt, majoritatea nevăzătorilor utilizatori de Jaws optează pentru piratarea soft-ului, acest fenomen s-ar putea datora, oare, unei intuiții potrivit căreia piratarea este, în acest context, permisibilă moral? Probabil că da, însă acest aspect – dealtfel, deosebit de interesant de analizat – este încadrabil, mai degrabă, în domeniul psihologiei morale – întrucât filosofii nu pot deriva, sofistic, normativul din descriptiv – astfel încât numărul nevăzătorilor care optează pentru piratare este irelevant în contextul dezbaterilor etice. Discuția în privința piratării rămâne, așadar, deschisă, existând argumente puternice atât în favoarea, cât și împotriva acestei practici.

B. Provocări etice în interacțiunea dintre nevăzător și mediul social, în contextul utilizării screen-reader-elor

În condițiile în care Jaws (întocmai ca alte numeroase screen-readere) este o aplicație audio, utilizarea acestuia de către un nevăzător poate deveni deranjantă/ supărătoare pentru persoanele din jurul utilizatorului (familie, vecini, colegi de serviciu etc). A fi nevoit să auzi, zilnic (inclusiv, poate, la ore nepotrivite) sunetul strident, neplăcut, al unei voci electronice este un aspect inconfortabil pentru persoanele din preajma nevăzătorilor, fapt ce poate constitui, pentru ambele părți (atât pentru utilizatorul de Jaws, cât și pentru văzătorii din anturajul său) o provocare etică interesantă și, desigur, mai puțin problematică decât alte chestiuni etice discutate aici (mai puțin problematică, de vreme ce soluționarea ei presupune doar bunăvoință și empatie din partea tuturor celor potențial afectați – văzători și nevăzători). Astfel, soluții practice (precum folosirea unor căști în urechi, schimbarea volumului la minim etc) pot rezolva cu ușurință acest aspect, atunci când empatia, toleranța și lipsa prejudecăților sunt asumate de către toți cei implicați.

C. Probleme etice legate de sfera privată

Referindu-ne, în continuare, la relațiile nevăzătorului cu cei din jurul său, putem formula întrebarea: cum își poate proteja o persoană nevăzătoare dreptul la viață privată (incluzând dreptul la păstrarea confidențialității unor informații), dacă soft-ul instalat pe PC-ul său anunță audio, tare, tot ceea ce este scris pe monitor (inclusiv conținuturile unor mesaje pe care utilizatorul le dorește a fi confidențiale)? Cum poate fi garantat, în acest sens, secretul corespondenței? Cum poate accesa nevăzătorul informații despre un diagnostic medical confidențial, dacă există riscul ca toți cei din jurul său să afle că el/ ea tocmai a intrat pe un site medical, pentru a căuta acele informații? Iar dacă asemenea aspecte pot fi soluționate prin metodele enumerate mai sus (căști în urechi, darea sonorului mai încet sau, pur și simplu, mutarea PC-ului într-o cameră izolată), întrebările rămân, totuși, valabile și problematice în contextele în care apelarea la aceste metode nu este posibilă. Astfel, dacă nevăzătorul primește un mesaj urgent și confidențial, iar circumstanțele de moment nu-i permit să meargă într-un loc izolat sau să folosească soluții alternative, cum va reuși să citească mesajul și să dea un răspuns, fără a încălca dreptul său și dreptul interlocutorului la confidențialitatea corespondenței?

D. Utilizarea Jaws și exercitarea autonomiei personale

Probabil cea mai interesantă problematică de ordin moral în privința utilizării screen-readerelor pentru deficienți de vedere o constituie raportul dintre folosirea acestor tehnologii și dreptul utilizatorului la autonomie (autonomie în viața socială, în privința deplasării, în informare și exprimarea propriilor opinii etc.). Contribuie TA (în particular, softurile audio, așa cum este Jaws) la sporirea autonomiei nevăzătorului? Dacă da, în ce măsură, în ce contexte? Aceste întrebări vor fi analizate în articolul viitor.

1 Cele mai importante dintre provocările etice identificabile în privința utilizării Jaws există, în fapt, inclusiv în cazul oricărui screen-reader alternativ (precum vocile electronice ale companiei Ivona etc.), de vreme ce modurile de funcționare ale tuturor acestor soft-uri sunt similare.

2 Cumpărarea unui program Jaws cu licență poate costa în jur de 3000 ron, în condițiile în care mulți dintre deficienții de vedere din România, neintegrați pe piața muncii, au ca unică sursă de venit lunară o indemnizație socială oferită de stat, în valoare de aproximativ 1300 ron.

3 De exemplu, screen-readerul Ivona, care costă aproximativ 300 lei, este piratat în mod frecvent.

4 Ideea de „drept la tehnologii asistive” este susținută de către unii autori. Vezi, de exemplu, Johan Borg, Stig Larsson, The right to assistive technology: for whom, for what and by whom?, Disability and Society, 2010, pp. 151-167

Laura Stifter este doctorandă în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București și  membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Vezi toate articolele publicate de Stifter Laura