Recenzie Private Government (Elizabeth Anderson)

Cosmin Vraciu, voluntar în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, a făcut o recenzie la ultima carte a lui Elizabeth Anderson, Private Government, apărută anul acesta la Princeton University Press.

În noua sa lucrare, Elizabeth Anderson îşi propune să aducă în atenţie o temă neglijată de către filosofia politică contemporană, anume relaţiile de autoritate de la locul de muncă. Conform lui Anderson, societatea capitalistă industrială a transformat locul de muncă într-un punct unde angajatorul exercită o dominaţie arbitrară asupra angajatului, deciziile sale cu privire la activitatea muncitorului nefiind luate prin respectarea intereselor muncitorului. În acest sens, locul de muncă este un guvernământ privat, în care partea care execută ordinele nu este inclusă în procesul de luare a deciziilor, spre deosebire de un guvernământ public, în care fiecare parte afectată de o decizie este integrată în mod egal în luarea deciziilor.

Anderson urmăreşte să identifice dominaţia în relaţiile de muncă ca eşec în a acorda celuilalt o poziţie egală, argumentând că termenii discuţiei acceptaţi în mare parte în filosofia politică contemporană şi în discursul public maschează această dominaţie. Argumentul principal al teoriei liberale, predominantă în discursul public, este că piaţa forţei de muncă presupune relaţii contractuale, în care părţile sunt libere să negocieze şi să decline termenii contractului, angajatorii fiind liberi să angajeze şi să concedieze în aceeaşi măsură în care muncitorii sunt liberi să accepte sau să părăsească un loc de muncă. În acest sens, pentru teoria liberală dominantă, nu există autoritate sau dominaţie la locul de muncă; cei care indică spre cerinţele stringente şi uneori nerezonabile pe care angajatorii le impun muncitorilor nu aduc nicio evidenţă în favoarea tezei că angajatorii exercită dominaţie sau autoritate, din moment ce aceste cerinţe pot fi refuzate, chiar dacă preţul acestui refuz este pierderea locului de muncă. Pentru a arăta cum acest discurs maschează dominaţia reală implicată în relaţiile de muncă, Anderson începe prin a trasa geneza teoriei liberale contemporane într-o teorie egalitaristă a pieţei libere din secolul al optsprezecelea (în capitolul intitulat ,,Pe când piaţa era de stânga”…), cu scopul de a prelua conceptul de guvernământ privat folosit de către această teorie împotriva monopolurilor regale şi feudale, pentru a înregistra apoi, folosind acest concept, dominaţia din relaţiile de muncă specifice capitalismului industrial din ziua de astăzi şi modul în care teoria liberală contemporană, rămânând prizonieră unei distincţii artificiale dintre dominaţia publică a statului şi libertatea pieţei, nu este capabilă să confrunte modul în care industrializarea, emergenţa producţiei de scară largă şi a corporaţiilor, survenite în secolul al nouăsprezecelea, au adus, în domeniul pieţei forţei de muncă, chiar tipul de dominaţie pe care teoria liberală, identificând-o cu statul, o critica în secolul al optusprezecelea.

În acest sens, Anderson reconstituie teoria pieţei libere din secolul al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, aşa cum se regăseşte la teoreticieni precum Adam Smith sau Thomas Paine, ca o teorie egalitaristă. Scopul acestei teorii era acela de a contrasta ierarhia socială specifică ordinii medievale cu piaţa liberă, în care indivizii interacţionează de pe poziţii egale. Schimburile economice produse sub ierarhia socială feudală nu se făceau prin luarea în considerare de către partea superioară a interesului părţii inferioare, ele comportând, în schimb, aspectul unei exploatări sau dominaţii economice. Aceasta este ceea ce teoreticienii din secolul al XVIII-lea au numit un guvernământ privat: el nu consta doar în autoritatea statului asupra comercianţilor, ci şi în autoritatea seniorului asupra producătorului agricol, a breslei asupra artizanului şi a capului familiei asupra femeii. Toate acestea presupun o dominaţie economică a unei părţi asupra celeilalte, constând în faptul că o parte ia decizii cu privire la distribuirea resurselor şi a muncii între părţi fără a lua în considerare ca egale interesele celeilalte părţi. Piaţa liberă era concepută prin contrast cu un asemenea tip de guvernământ privat. Aşa cum a fost teoretizată de către Adam Smith, ea presupunea luarea în considerare ca egale de către o parte a intereselor celeilalte părţi: numai acordând consumatorului o poziţie egală, producătorul putea şti când să reducă sau să mărească oferta dintr-un produs sau altul. La fel, monopolurile regale şi feudale erau opuse competiţiei libere, nu atât ca o îngrădire a libertăţii, cât ca o îngrădire a egalităţii dintre părţi: acordarea libertăţii concurenţiale era valoroasă tocmai pentru că deschidea posibilitatea egalizării condiţiilor dintre indivizi şi posibilitatea îmbunătăţirii condiţiilor pentru toţi indivizii, independent de statut, abolind diferenţele de condiţii şi, implicit, de autoritate, inerente în monopoluri.

Teoria liberală era specifică unui capitalism timpuriu, al micilor producători agricoli şi a micilor întreprinzători. Însă, odată cu acumularea capitalului industrial, cu creşterea productivităţii, lărgirea pieţelor şi, în consecinţă, emergenţa coordonării producţiei la scară largă prin intermediul trusturilor şi a corporaţiilor, presupunând introducerea unei integrări verticale, pe lângă integrarea orizontală specifice pieţei, Anderson argumentează că însăşi dominaţia şi autoritatea, criticate cu un secol în urmă de către teoria liberală, şi-au făcut loc în interiorul pieţei, în domeniul relaţiilor de muncă. Corporaţiile au luat locul micilor firme, abolind, astfel, posibilitatea egală a tuturor indivizilor de a fi proprietari ai mijloacelor de producţie, obligând indivizii care nu făceau parte din cercul îngust al posesorilor de capital industrial, să accepte munca salariată ca mijloc de subzistenţă şi, prin aceasta, să accepte autoritatea angajatorului. Guvernământul privat specific relaţiilor de muncă, asemenea celui luat ca obiect al criticii de către teoria pieţei libere în secolul al XVIII-lea, presupune că deciziile care afectează o parte sunt luate de către cealaltă parte fără a lua în considere ca egale cu ale sale interesele părţii afectate de respectiva decizie. Angajatorii nu tratează angajaţii ca având o poziţie egală cu a lor proprie în ceea ce priveşte luarea deciziilor afectându-i şi pe aceştia. În acest sens, Anderson aduce nu numai numeroase cazuri apărute în mass-media cu privire la exploatarea muncitorilor în corporaţii, ci şi date din ştiinţele sociale care evidenţiază nemulţumirea muncitorilor cu privire la condiţiile de lucru şi la tratamentul arbitrar acordat de către angajatori.

Lucrarea Elizabethei Anderson este o încercare încununată cu succes de a aduce în atenţia filosofiei morale şi politice problema dominaţiei în relaţiile de muncă din capitalismul industrial

Anderson susţine că teoria liberală maschează această stare de lucruri şi nu o înregistrează ca pe o problemă de natură morală, pentru că ea a rămas în posesia unui vocabular din secolul al XVIII-lea contrastând dominaţia statului cu piaţa liberă, substrăgând însă, treptat, aceste noţiuni de bagajul lor semantic iniţial, bagaj care implica o opoziţie dintre guvernământul privat specific statului şi egalitatea de respect specifică pieţei. Guvernământul, autoritatea şi dominaţia au fost reduse de către teoria liberală, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în mod artificial la stat, iar piaţa a fost identificată, în schimb, ca un domeniu liber de stat şi, astfel, prin logica discursului teoriei liberale, liber de orice tip de autoritate şi dominaţie. Teoria liberală a devenit, astfel, oarbă la manifestările de dominaţie din interiorul pieţei. Ceea ce a motivat teoria liberală în a face astfel era tocmai nevoia de justificare a radicalelor transformări din capitalism survenite odată cu industrializarea. Piaţa muncii este tratată de către teoria liberală contemporană ca un spaţiu al interacţiunii libere şi contractuale dintre indivizi, ceea ce face ca condiţiile de muncă să fie privite ca obiect al opţiunii posesorului forţei de muncă, căzând, astfel, sub propria sa responsabilitate, ceea ce face, la rândul său, ca relaţiile de muncă să nu fie privite ca echivalente exercitării unei dominaţii de către angajator asupra angajatului. Anderson argumentează împotriva acestei teze, susţinând că, chiar şi acceptând faptul că preţul refuzului de a accepta anumite condiţii de muncă, preţ constând în pierderea locului de muncă, nu era unul redus, nu implică faptul că nu există relaţii de autoritate şi dominaţie, atrăgând atenţia asupra faptului că tradiţia contractului social nu exclude drept incompatibilă existenţa unei autorităţi sociale cu cea a unui acord contractual între părţi libere. Problema este, însă, aceea că preţul refuzului de a accepta anumite condiţii de muncă este uriaş, din moment ce în capitalismul industrial, spre diferenţă de capitalismul timpuriu al micilor proprietari (în care toţi indivizii puteau poseda, teoretic, mijloace de producţie), nu există o alternativă, pentru cea mai mare parte a populaţiei, la munca salariată. Aceasta face ca relaţiile de muncă să violeze libertatea republicană a muncitorilor. Aşa cum a fost teoretizată de către filosofi politici precum Philip Pettit, libertatea republicană nu este echivalentă nici cu o libertate negativă, presupunând absenţa interferenţei, nici cu o libertate pozitivă, presupunând accesul la resurse, ci ea presupune absenţa exercitării de către o parte a unei dominaţii arbitrare asupra unei alte părţi. Muncitorii sunt în mod formal liberi, însă ei depind de discreţia angajatorului pentru a fi angajaţi, a le fi îmbunătăţită condiţia sau a nu fi concediaţi, ceea ce le dictează seturile de opţiuni şi opţiunile însele. Această concepţie a libertăţii republicane este corelativă teoriei egalităţii relaţionale, aşa cum a fost dezvoltată de către Anderson. Cerinţa morală de a avea un respect egal pentru o altă persoană şi de a lua decizii care o privesc de pe poziţii egale, cântărind în mod egal interesele implicate, poate fi rescrisă în cerinţa morală de a nu exercita o dominaţie arbitrară asupra unei alte persoane, ameninţând-o că dacă nu face ceva, este concediată. A performa o astfel de ameninţare înseamnă că persoana supusă ameninţării nu se bucură din partea persoanei care efectuează ameninţarea de o consideraţie egală cu consideraţia pe care şi-o dă sieşi în luarea deciziei.

Scopul Elizabethei Anderson nu este unul de a înainta o soluţie elaborată la problema morală pusă de dominaţia din relaţiile de muncă (ci doar unul de a evidenţia existenţa unei astfel de probleme). Ideea de a aplica standardele normative ale gândirii capitalismului timpuriu, ca soluţii, este anacronică, astfel încât Anderson susţine că soluţiile morale trebuie să fie integrate în cadrul de posibilităţi deschise de capitalismul industrial. Ea furnizează soluţii preliminare, însă lasă problema deschisă. Soluţiile pe care ea le identifică merg de la intervenţia sporită a statului în reglementarea pieţei forţei de muncă până la organizarea de structuri instituţionale care să dea muncitorilor o voce egală cu cea a angajatorilor în luarea deciziilor cu privire la organizarea muncii. Aceste politici sunt echivalentul unui guvernământ public, în care deciziile sunt luate prin deţinerea de către toate persoanele afectate a unei voci egale. Guvernământul public corespunde alternativei pe care teoreticienii politici din secolul XVIII o avansau, împreună cu piaţa liberă, guvernământului privat. Identificarea ulterioară pe care teoria liberală a operat-o între piaţa liberă şi sfera privată, pe de o parte, şi între stat şi sfera publică, a făcut-o oarbă la nu numai la existenţa unui guvernământ sau autorităţi în interiorul a ceea ce ea considera piaţă liberă, ci şi la soluţia normativă a integrării deciziilor de pe piaţa forţei de muncă în instituţii publice.

Anderson, deşi nu furnizează soluţii elaborate, pregăteşte, însă, condiţiile teoretice pentru astfel de soluţii, argumentând împotriva tezei că implementarea unor politici de acest fel este imorală, pentru că violează libertatea negativă a angajatorilor. Ea susţine că atât libertatea pozitivă, cât şi libertatea republicană pot justifica violarea libertăţii negative şi că este inconsistent pentru un apărător al sistemului de proprietate privată să nu susţină acest lucru. În ceea ce priveşte libertatea pozitivă, este inconsistent pentru că stabilirea unui sistem de proprietate privată presupune limitarea libertăţii negative absolute din starea de natură hobbesiană. Limitarea este dorită pentru că, doar în acest fel, producţia şi investiţia de capital erau profitabile, ordinea legală a dreptului de proprietate dând stimulente pozitive indivizilor în acest sens. Dar, din moment ce producţia astfel obţinută sunt resursele identificabile cu libertatea pozitivă, voinţa maximizării libertăţii pozitive de către indivizi a justificat violarea libertăţii negative. În ceea ce priveşte libertatea republicană, ea este maximizată de către un sistem de proprietate privată, din moment ce garanţia legală a unui astfel de sistem împiedică exercitarea unei dominaţii arbitrare de către indivizi asupra altora prin ameninţarea cu deposedarea de bunuri. În acest sens, este inconsistent pentru teoria liberală (definită la modul generic) să argumenteze că violarea libertăţii negative nu poate fi justificată nici de libertatea pozitivă şi nici de cea republicană (Anderson arată că M. Friedman justifică proprietatea privată chiar de-a lungul acestor dimensiuni, ca având funcţia economică de a spori eficienţa şi funcţia politică de a preveni arbitrariul guvernului) şi să susţină că adoptarea de politici care constrâng libertatea negativă a angajatorilor în sensul deprivării acestora de dreptul de decizie totală asupra organizării muncii pentru promovarea libertăţii republicane şi pozitive a muncitorilor este nejustificată.

Lucrarea Elizabethei Anderson este o încercare încununată cu succes de a aduce în atenţia filosofiei morale şi politice problema dominaţiei în relaţiile de muncă din capitalismul industrial, recuperând termenii de discuție ai unei teorii egalitariste a pieţei libere de acum două secole, ca alternativă conceptuală şi morală teoriei liberale contemporane.

Cosmin Vraciu este student masterand, în anul I, al programului de studii Philosophy, Politics and Economics, Universitatea din București. Este interesat de teoria politică, teoria evoluționistă a jocurilor, filosofia acțiunii și metaetică.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.