Moralitatea ca produs social

9780674088641-lgCosmin Vraciu, voluntar în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, a făcut o recenzie la ultima carte a lui Michael Tomasello, A Natural History of Human Morality, apărută anul acesta la Harvard University Press.

Literatura asupra evoluției moralității încearcă să explice emergența normelor morale în cadrul speciei umane plecând de la procesul de selecție naturală. Acesta, însă, avantajează indivizii cu trăsăturile cele mai adaptate, iar acești indivizi nu pot, la prima vedere, avea un comportament recognoscibil a fi moral, adică nu pot să renunțe la beneficiul personal în favoarea beneficiului altor indivizi, pentru că atunci ei ar avea o capacitate de adaptare redusă în raport cu cei care primesc beneficiul. Cum a selectat, atunci, natura pentru specia umană acele trăsături care corespund cu comportamentul moral?

Răspunsul lui Tomasello, în această lucrare, pare să fie că, de fapt, problema condițiilor naturale de posibilitate a moralității nu este chiar bine pusă. Avem, pe de o parte, la un capăt al procesului, o selecție naturală a celui mai adaptat, iar la celălalt capăt, comportamentul moral al speciei umane, dar între ele nu există un raport direct de cauzare. Conform lui Tomasello, moralitatea nu a constituit o adaptare în procesul de evoluție, ci ea a venit ca rezultat, ca  produs a altceva, abia acest altceva fiind o adaptare caracteristică speciei umane. Această adaptare a fost cogniția socială.

Faptul că o acțiune cooperativă este mai avantajoasă fiecărui individ în parte decât absența uneia (numărul de maimuțe capturate ar crește, spre beneficiul tuturor), nu poate constitui temei pentru a considera că aceasta va fi selectată, pentru că în logica adaptării individuale, cooperatorul nu poate ști dacă partenerul său este sau nu este un defector. Să ne închipuim o vânătoare condusă de cimpanzei. De ce ar coopera unul cu alții în prinderea unei maimuțe colobus, dacă nu au certitudinea că acela care va reuși să captureze animalul urmărit nu va împărtăși cu colaboratorul său din carne? Cimpanzeii, dispunând de un grad înalt de acțiune egoistă, au în vedere doar capacitatea lor de adaptare, iar în aceasta nu intră și acțiunea cooperativă, din moment ce ei nu știu dacă capturatorul va împărți carnea cu colaboratorii săi. Dar, din moment ce lipsa acțiunii cooperative este datorată unei incertitudini epistemice, pare mai convenabil, pentru a rămâne în logica selecției individuale, să susținem că ceea ce a constituit o adaptare pentru specia umană a fost o capacitate de coordonare socială, cu scopul de a  preveni incertitudinea epistemică și de a face, astfel, posibilă acțiunea cooperativă. Aceasta capacitate de coordonare este cogniția socială, care presupune nu numai abilitatea de a înțelege intențiile celuilalt, ci și de a forma intenții comune cu acesta. Acțiunea cooperativă și, astfel, moralitatea sunt doar o trăsătură secundară, făcută posibilă de cogniția socială.

Cogniția socială, pe care Tomasello o denumește ,,intenționalitate comună” sau ,,intenționalitate împărtășită”, este, astfel, o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru ceea ce se înțelege în general prin moralitate, anume un set de norme impersonale și universale, care se aplică oricărei persoane, în mod independent de situația sa particulară. Proiectul lui Tomasello din această carte, care este tocmai acela de a explica legătura dintre cogniția socială și gândirea morală contemporană, presupune o dezvoltare a comportamentului uman în două stadii, identificabile atât la nivel ontogentic, cât și filogenetic: o moralitate locală, legată direct de coordonarea între și angajamentele dintre parteneri, pe care Tomasello o numește ,,moralitate la persoana a doua”, și o moralitate de grup, legată de normele culturale care identifică indivizii drept colaboratori independent de angajamentele lor, pe care autorul o numește ,,moralitate obiectivă”.

Moralitatea nu este o trăsătură biologică a speciei, care a fost adaptată pentru a obține avantaje în raport cu alte specii, ci ea este un rezultat social și cultural. Noi suntem produse ale interacțiunii sociale, iar raționamentul moral este dezvoltate doar ca urmare a angajării în aceste interacțiuni sociale

Aceste stadii au fost documentate, în special, la nivel ontogenetic. Copiii încep prin a avea o moralitate la persoana a doua – capacitatea lor de cogniție socială și identificarea naturală cu celălalt îi face aproape automat cooperativi, ceea ce presupune dezvoltarea unei preocupări pentru celălalt. Apoi, în jurul vârstei de 3 ani, ei dezvoltă o psihologie de grup, adică devin capabili să se identifice cu ceilalți nu în mod direct, ci pe baza unui criteriu obiectiv care marchează apartenența la un grup. Astfel, în cadrul psihologiei de grup, nu mai este nevoie de un istoric al interacțiunii directe pentru identificarea cooperatorilor; în schimb, sunt identificați drept cooperatori orice persoane care manifestă un set de comportamente specifice unui grup, adică care pun în aplicare normele grupului. Identificarea este, în acest sens, obiectivă și independentă de agent (de interacțiunea locală cu ceilalți). Dacă în primul stadiu, individul este nedisociat de legăturile sociale directe, fiind legat de cei cu care interacționează de un sentiment de simpatie, în al doilea stadiu, evaluarea impersonală și obiectivă a celorlalți este corelativă individualizării și detașării de legăturile sociale directe.

Dacă, în cadrul primului stadiu, cel al moralității la persoana a doua, identificările naturale cu ceilalți fac ca sensul normativității, a ceea ce trebuie făcut, să fie legat de celălalt și de angajamentele luate cu celălalt, începând cu cel de-al doilea stadiu, cel al ,,moralității obiective”, identificarea cu celălalt mediată de criterii obiective de apartenență la grup face ca sensul a ceea ce trebuie să fie făcut să fie unul în termeni de „bine” și „rău” obiectiv. Aceste noțiuni de bine și rău impersonale sunt norme culturale pe baza cărora un grup se identifică ca atare, iar, în acest sens, înțelegerea de către copil a faptului de a fi participant într-un grup social, definit de și constituit prin norme, convenții și valori culturale, care sunt independente de indivizii care compun acel grup, atrage dezvoltarea capacității de a întreprinde o aplicare obiectivă, nelegată de propria persoană, a normelor. În acest sens, copiii devin capabili de a aplica sancțiuni din postura unei a treia părți, ceea ce marchează o diferență față de primul stadiu, în care aplicarea normelor nu se extindea dincolo de grupul de interacțiune directă.

Aceste stadii sunt transpuse și la nivel filogenetic (acest nivel fiind, de fapt, cel care constituie expoziția principală a cărții). Primul stadiu, cel al ,,moralității la persoana a doua”, este cel specific primelor specii de hominizi: sub presiunile ecologice de raritate a hranei, cogniția socială care constituie adaptarea lor depășește raționalitatea individuală și maximizatoare de utilitate a primatelor non-umane, și, făcând posibilă coordonarea reciprocă, angajează indivizii în activitățile colaborative de căutare a hranei. Cel de-al doilea stadiu, cel al ,,moralității obiective”, care este specific speciei Homo sapiens, constituie rezultatul dezvoltării unei psihologii de grup, sub presiunea extinderii grupurilor umane. Practicile comportamentale care sunt specifice unui anumit grup sunt luate ca a defini acel grup și a-l diferenția de altele (in-group/out-group psychology), iar, în acest sens, recunoașterea celuilalt ca membru al grupului, și deci, identificarea cu acesta, nu mai este făcută în mod natural, prin angajament direct, ci pe baza criteriilor obiective care constituie apartenența la grup, adică a manifestării practicilor comportamentale specifice acelui grup. Normele morale funcționează, și ele, ca astfel de markere de identitate culturală, iar în sensul în care identifică membri de grup în mod obiectiv, ea presupune independență de agent și impersonalitate.

Lucrarea lui Michael Tomasello are o importanță aparte, cred, în literatura despre evoluția moralității. De multe ori, este asumată evoluția moralității ca o adaptare fie a unei norme specifice (cel mai celebru,  principiul de a nu face rău altuia), fie a unui modul de raționament mental. Aceste perspective sunt, însă, greșite, iar lucrarea lui Tomasello constituie o importantă contribuție la chestionarea acestor asumpții și la clarificarea termenilor în care este pusă problema. Moralitatea nu este o trăsătură biologică a speciei, care a fost adaptată pentru a obține avantaje în raport cu alte specii, ci ea este un rezultat social și cultural. Noi suntem produse ale interacțiunii sociale, iar raționamentul moral, la fel ca, de exemplu, raționamentul matematic, sunt dezvoltate doar ca urmare a angajării în aceste interacțiuni sociale. Dezvoltarea raționamentului moral, care se produce doar în al doilea stadiu ontogenetic de dezvoltare morală, presupune, pe de o parte, sentimentele de legătură socială, de simpatie și preocupare pentru altul, prevalente în primii trei ani, dar și, pe de altă parte, constituirea unei identități de sine în raport cu un grup (care presupune capacitatea de evaluare obiectivă a propriei identități, din perspectiva normelor grupului).

Această individualizare, cu tot cu emergența normelor impersonale, este un produs social în sensul în care derivă din identificarea cu un grup și din definirea grupului pe baza diferenței față de ceilalți. Întregul proces social, pornit de la bazele genetice ale cogniției sociale, nu duce tocmai la un rezultat uniform, ci la o întrepătrundere între sentimentele de simpatie pentru celălalt, pe de o parte, și evaluarea obiectivă și imparțială, caracteristică individului detașat de legăturile sociale directe, pe de altă parte, aceasta fiind tocmai ceea ce caracterizează manifestarea judecății morale în societățile contemporane.
În acest sens, moralitatea obiectivă, rezultatul dezvoltării ontogenetice este, prin excelență, un produs social, și nu o adaptare genetică. Ceea ce constituie, însă, o adaptare a speciei umane este capacitatea necesară pentru a fi angajat în interacțiunile sociale care vor da naștere gândirii morale, anume cogniția socială.

Cosmin Vraciu este student în anul al doilea al Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Este interesat de teoria politică, teoria evoluționistă a jocurilor, filosofia acțiunii și metaetică.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Vezi toate articolele publicate de Cosmin Vraciu