Despre cultura unei vieți fericite în natură

Sursă foto: eskipaper.com

Scriu acest articol în timp ce soarele cald al sfârșitului de martie îmi ține companie, în timp ce susurul unui pârâiaș din Pădurea Făget spune vorbe dulci și exact în momentele în care Gelu, un cal alb, bătrân, cu privire isteață se întreține cu partenerul și prietenul său din herghelie, Vifor. La câțiva pași de mine, păducelul face muguri, podbalul cu florile sale galbene se strecoară mândru între pietrele de pe malul apei iar fluturi de un oranj aprins se joacă printre ramurile spinoase ale unui măceș. Au planat deasupra unor flori albastre de crucea-voinicului, s-au făcut pierduți la liziera pădurii. Iarba uscată se culcă sub greutatea picioarelor mele goale, cerul mă fascinează. Acesta e tabloul în care, imersat pe de-a întregul, îmi caut cuvintele pentru fraze cu sens despre tema acestui articol: ce înseamnă să trăiești o viață fericită, înfloritoare în strânsă legătură cu natura? Cum ar arăta o cultură a bunei conviețuiri în comunitatea biotică?
Tema, dragă tare, e puțin exploatată în etica mediului (David Thoreau, John Muir, Paul Taylor, Rosalind Hursthouse, Toby Svoboda, Karen Jordan ori Kristján Kristjánsson fiind autori tributari nașterii și evoluției eticii virtuților în relație cu mediul – environmental virtue ethics) și lasă un spațiu ofertant pentru adăugiri din partea ecologiștilor, filosofilor, botaniștilor ori amatorilor de natură. Țin să menționez un detaliu important, pentru a delimita de la început geografia interioară a acestui articol: el nu este atât un text de etica mediului cât un text de bună viețuire, de comunicare veritabilă, sinceră cu lumea vie. Eticianul își asumă condiția primară de trăitor, ia contact cu elementele, încearcă să le dea un sens în marele joc al vieții și transmite, pe cât îi permit limbajul și experiența scrisului ori a oratoriei reflecția lui despre experiența avută. Ce contează pentru el (fie, pentru mine, nu mă pot distanța de dinamica propriei subiectivități!) este să observe, într-o stare de totală deschidere, de flexibilitate maximă și atenție, tot ce se petrece în jurul său, recâștigând astfel starea de curiozitate copilărească, de uimire. Pe măsură ce pixul se afundă în foaia albă, iar furnicile trec pe lângă carnețelul meu cu notițe, dobândesc accesul la o lume a ritmurilor, a unui tempo deloc agresiv, ci așezat, cuminte. Asta e cumințenia pământului, dacă e să înțeleg organic, chiar vegetal, figurativul din opera lui Brâncuși.
Înainte de toate, să răspund unei întrebări care-mi fuge prin minte și-mi răscolește ordinea discursului odată cu ea: de ce am fugit (ori pedalat, aici) departe de oraș? De ce am plecat din București pentru a mă muta în Cluj, de ce am lăsat acum mai bine de o oră zgomotul Mănășturului (cartier din Cluj-Napoca) pentru a fi în acest loc, singur? În primul rând, nu sunt singur. Cu atâta viață în jur, carpeni, broaștele din bălțile murdare, stejarii, caii, iezii, furnicile și florile mov ale dedițelului, eu nu sunt singur. Asemenea lui Thoreau, aici mă simt pe deplin înconjurat, în siguranță. Mă simt acasă.
E un loc în care învăț să devin atent, curios, bucuros, să înțeleg lumea prin simțuri, să mă eliberez de măștile politeții și convenabilului și să fiu autentic, integru, curat. Solitudinea în natură e o recomandare. Atât a mea, cât și a celor care au înțeles-o, fie ei medici, scriitori ori țăranii satelor noastre și ai altor locuri. Am venit aici, la marginea pădurii, pentru a găsi o cale să mă liniștesc, să las goana orașului în urmă. Sunt aici pentru a fi băgat în seamă, pentru a mă cunoaște pe mine. Zâmbetul pe care îl am acum e un indicator al stării mele de bine. Prezența mea în natură mă leagă de ceva din propria-mi natură. Mă aflu în acest loc frumos și parfumat de aerul primăverii pentru a scăpa de alienare, înstrăinare, dezrădăcinare, superficialitate și materialism, de trafic, de tendința de obiectualizare a lumii. Sunt aici pentru a investi emoțional, cu mintea și cu corpul meu în ceva autentic, sălbatic.

 

Apropierea de natură vindecă autismul cultural și social pe care îl manifestăm din ce în ce mai puternic: sentimentul izolării, “înfundarea” și diminuarea receptivității senzoriale, declinul rezilienței emoționale și a capacității de a ne asuma riscuri, suprastimularea cognitivă

 

A trăi o viață bună în relație cu natura cere depășirea gândirii de tip dualist om-mediu, a separației, a dorinței de exploatare agresivă, a dorinței de consum, de dominare, pentru a intra într-un spațiu marcat de inter și intra-dependențe, de legături fine, de echilibre extrem de sensibile (dar încântătoare din punct de vedere al fascinației estetice). Apropierea de natură vindecă autismul cultural și social pe care îl manifestăm din ce în ce mai puternic: sentimentul izolării, “înfundarea” și diminuarea receptivității senzoriale, declinul rezilienței emoționale și a capacității de a ne asuma riscuri, suprastimularea cognitivă.
Prinși în dinamica obositoare a programului cotidian, devenim imuni la frumos, ne pierdem creativitatea și în cele din urmă, sănătatea. Obezitate, miopie, probleme de concentrare, agresivitate, dezvoltare socio-emoțională deficitară, depresie, astm, alergii, anxietate, stres generalizat sunt câteva din bolile contemporane datorate sedentarismului și lipsei activitaților afară din casă. Ele sunt disfuncții pentru care statele dezvoltate investesc bani foarte mulți și care ar putea fi tratate prin trecerea înspre un stil de viață activ. Nu o să insist pe acest subiect, cei interesați pot găsi online îndeajuns de multe studii care validează experiența în natură (adventure therapy, hipoterapie, silvoterapie) ca ajutând la diminuarea sau vindecarea bolilor menționate mai sus.
Încă un aspect pentru care nu aș vrea să trec este importanța depășirii fricilor pe care, cu sau fără voia noastră, le acumulăm atunci când vine vorba despre ieșitul în natură. Trăim în epoca „maniei ordinii”, a hiperprotectivismului părinților față de copiii lor și a anxietăților de tot felul. Asistăm, de asemenea, la fenomenul de „criminalizare a jocului”, expresie folosită de Richard Louv pentru a descrie tendința de reducere a spațiului libertății de explorare, cunoaștere și joacă. La asta contribuie puternic și autoritățile, care limitează plaja de opțiuni disponibile pentru descoperire în parcurile intraurbane. „Nu călcați iarba”, „nu atingeți”, „nu hrăniți păsările”, „nu strigați”, „nu vă cățărați în copaci”, „nu vă prindeți hamacul aici”, „interzis jocul cu mingea”. Pe lângă aceste mesaje, cunosc și aud alte grozăvii: calul e periculos pentru că mușcă, noroiul murdărește, pădurea e plină de copaci uscați care pot cădea, apa râului e rece, mergând cu picioarele goale prin iarbă te poți infecta – sunt frici care paralizează și intoxică orice ființă curioasă să exploreze și să descopere lumea. În natură se dezvoltă acel „termostat al riscului”, expresie a lui John Adams care desemnează capacitatea individului de a învăța, prin experiență directă, ce e sigur și ce nu, adaptându-se, învățând să interpreteze semnele și stimulii din mediul natural, descoperind și depășindu-și propriile limite și asumându-și în mod conștient riscuri. Viața este plină de riscuri, astfel că cel mai potrivit mod de a te adapta este să cunoști și să interpretezi pe cont propriu dimensiunea riscurilor.
Natura nu este un spațiu perfect predictibil și nici nu vine cu un manual de utilizare, ci trebuie descoperită treptat, într-un proces de educație și de formare a unei conștiințe eco-morale sănătoasă, fluidă, adaptabilă. Copiii sunt cei mai amenințați de diminuarea implicării în activități în natură. Așa cum afirmă Tim Gill, autorul cărții No Fear. Growing Up in a Risk-averse Society, „dacă ne dorim să salvăm științele mediului și mediul ca atare, trebuie să salvăm o specie amenințată cu dispariția: copilul în natură.” Cum se poate face asta? Plimbări în aer liber, urban farming, observatul stelelor în nopți cu cer limpede, meditație și mindfulness în pădure, ieșiri cu cortul, pescuit, observarea și colectarea plantelor medicinale, picnic în afara orașului, echitație, grădinărit. Să nu uităm un lucru esențial: în natură, un copil găsește libertatea, fantasticul, își hrănește curiozitatea și spiritul de observare, își dezvoltă musculatura și aptitudinile fizice, cognitive, se echilibrează emoțional și găsește un mediu potrivit pentru intimitate spirituală și serenitate. Natura constituie un refugiu excelent pentru orice individ cu o minimă disponibilitate de învățare și flexibilitate. Natura limpezește mintea, relaxează și oferă o perspectivă mai largă asupra lucrurilor: nu te mai vezi doar pe tine, ci te observi plasat într-un context mai larg, care facilitează jocul imaginației, a contemplării timpului și spațiului în care trăim. Observi, simți, auzi, miroși, atingi, descoperi culori și nuanțe, trăiești sentimente noi, dai peste arome de toate felurile, descoperi texturi, mărimi, distanțe, cicluri, ritmuri, mișcări. Experiențele multisenzoriale în aer liber ajută la construirea rețelelor cognitive necesare pentru susținerea dezvoltării intelectuale și a fortificării sănătății vieții afective.
Un mediu bogat în experiențe și posibilități prezintă în mod continuu alegeri alternative care creează o stare de angajament a individului în lume. Un mediu sigur, ferit de diversitate, confortabil, supraprotectiv și rigid limitează, prin construcția sa, dezvoltarea sănătoasă a individului ori a grupurilor. Plasarea într-o stare de disonanță este valoroasă fiindcă individul devine mai atent la semnele din jur, mai responsabil, dezvoltându-și încrederea și stima de sine, bucurându-se să trăiască experiențele pe care le alege.

 

A trăi o viață bună în natură înseamnă a fi nature-smart, adică a avea inteligență și conștiință „naturalistă”, orientată înspre: a dezvolta un înțeles mai profund al ideii de comunitate (dinspre comunitate antropică înspre comunitate biotică – om, animale, plante), a dezvolta o viziune holistă asupra ecosistemelor și biosferei ca întreg. În acest sens, natura capătă importanță și valoare intrinsecă, interesele sale (în termeni de supraviețuire și integritate corporală) necesitând a fi luate în considerare. Prin acest proces, însuși individul se schimbă: devine mai grijuliu, mai sensibil (sensibilitatea nu e semn de slăbiciune!), mai generos cu sine, cu semenii și cu pacienții morali, mai ancorat în lume. Acestea sunt, în opinia mea, cele mai relevante semne ale unei gânduri mature, elemente care vorbesc despre libertate în sens eco-moral: a te bucura (în termenii hedonismului rațional) de natură, descoperindu-te pe tine într-o ipostază diferită de cea cotidiană, și a trăi această bucurie fără a neglija mediul, animalele, lucrurile care ne înconjoară. Este o bucurie responsabilă, autentică, solidă în conținut și exprimare, specifică unui individ virtuos, care manifestă disponibilitate pentru semnificațiile morale, estetice și spirituale ale tuturor formelor de manifestare a vieții.

 

Forma dominantă de educație pe care o avem astăzi ne alienează față de celelalte forme de viață în numele dominației antropice, ne separă în loc să ne aducă împreună, supraapreciază succesul și carierele, separă emoțiile și senzațiile de intelect și practica de teorie și, nu în ultimul rând, eliberează în societate minți ignorante în legătură cu propria lor ignoranță

 

În loc să valorificăm potențialul nostru de consum, nu am putea să punem la treabă potențialul nostru de a face bine, de a prezerva și conserva lumea vie? A trăi o viață bună în strânsă conexiune cu natura înseamnă a fi educat și a educa în spiritul valorilor menționate anterior, de a (ne) forma ca oameni inteligenți, implicându-ne în acțiuni de voluntariat ori de conștientizare civică și comunitară a problemelor ecologice. Domesticirea, aplatizarea și plictisul care subjugă pasiunile, idealurile și dorințele multor oameni pot fi combătute cu o asumare onestă a unui stil de viață fructuos, bogat în experiențe, în care să se manifeste (nu doar la nivel de slogan ecologist) dragostea pentru viu, empatia și altruismul, sensibilitatea pentru frumos.
Disponibilitatea pentru auto-analiză și schimbare și trecerea înspre un teritoriu al comunicării dublu-direcționate (sine – lumea vie) nu sunt noduri gordiene, pe care mintea și voința noastră să nu le poată desface. Am convingerea că mentalitatea individuală și cea colectivă se pot schimba, că se pot construi (și există) comunități umane prospere, care funcționează pe principii sănătoase, nu egoiste, care sunt atente la ce consumă și ce aruncă în natură (deșeuri și propria ignoranță) și care sunt capabile în a inspira schimbarea în bine. În calitate de educator al Green School Romania încep să cunosc din ce în ce mai mulți părinți și tineri interesați de un model educațional sustenabil pentru planetă, fiind dispuși să investească timp și resurse pentru ca societatea să producă modele pozitive. Să nu uităm, deși am mai menționat asta până acum, de rolul educației în construirea unei conștiințe silvice, ecologice, morale, oricum am numi-o. David Orr, profesor de științele mediului la Oberlin College și fondatorul Meadowcreek Project, un centru educațional axat pe educația pentru conservare și dezvoltare durabilă, afirmă că criza ecologică își are rădăcinile în modul în care educăm tinerii, viitori adulți. Citat de către Richard Louv în cartea Last Child in the Woods, Orr consideră că „forma dominantă de educație pe care o avem astăzi ne alienează față de celelalte forme de viață în numele dominației antropice, ne separă în loc să ne aducă împreună, supraapreciază succesul și carierele, separă emoțiile și senzațiile de intelect și practica de teorie și, nu în ultimul rând, eliberează în societate minți ignorante în legătură cu propria lor ignoranță”.
În momentul de față, este o nevoie puternică de modele bazate pe un design ecologic inteligent, curajos, pe agricultură sustenabilă, pe noi moduri de producere și economisire a energiei, pe principii de viață morale și pe implicare directă. Lupta împotriva nepăsării este dură, dar iubitorii de verde câștigă teren. Deși pare că ne pierdem condiția de a fi parte integrantă a lumii în care trăim (suntem factor entropic negativ), există soluții care inspiră către normalitate și echilibru.
A trăi o viață bună în comunitate biotică reclamă o combatere puternică a tendinței de a sta deoparte (sedentarism fizic și somnambulism civic), făcând apel la implicare și la trecerea înspre o viață mai simplă. Atunci când toată lumea alege high-tech, propun un exercițiu prin care să alegem altceva, în ideea recâștigării demnității noastre în circuitul vieții. Să ne străduim în a deveni mai atenți, mai legați de ritmurile, dansurile, savoarea și plăcerea de a trăi frumos, curat. Să fim mulțumiți cu locul pe care îl putem gestiona fără a (ne) face rău, împlinind optimul pe care îl putem obține, fără a exploata și a ne exploata. Să ne eliberăm de frici, decuplându-ne de la ritmul nebunesc al obținerii statusurilor sociale și economice, pentru a pătrunde în zona semnificațiilor. Rezultatele și satisfacția îndrăznelii de a trezi natura noastră sensibilă sunt de neprețuit, așa cum e ca liniștea pe care o simt acum, când pixul își găsește loc în rucsacul de drumeție și am timp să ascult apa curgând, să îmi găsesc propriul ritm.
Radu Simion este doctorand în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Școala Doctorală de Filosofie, membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată din București și al Centrului de Filosofie Aplicată din Cluj-Napoca (link: https://www.facebook.com/filosofie.aplicata/?fref=ts), educator în cadrul Green School Romania (link: http://www.green-school.ro/).

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Vezi toate articolele publicate de Radu Simion