Care este originea răului?

enhanced-22837-1412373821-12

Sursa foto: buzzfeed.com

Alexandra Oprea analizează diferite teorii ale originii răului și felul în care acestea atribuie responsabilitatea agenților implicați în comiterea acțiunilor percepute ca fiind rele. 

Problema răului poate fi abordată în moduri diferite. Unul dintre aceste moduri constă în încercarea de a clarifica și înțelege maniera în care oamenii percep răul, iar celălalt mod este analizarea cauzei care a condus la săvârșirea unei acțiuni greșite.

De-a lungul istoriei, sociologii au condus cercetări prin care au încercat să descopere ce anume este în mintea unui agresor sau a unui criminal în momentul în care săvârșește actul. Analiza factuală are în vedere atât declarațiile victimei, cât și pe cele ale agresorului. De cele mai multe ori, victimele expun faptele într-o manieră tranșantă. Potrivit victimei, „autorii răului  sunt ființe crunte, nemiloase, atroce.” Însă pentru a ajunge la o mai bună înțelegere a cauzelor care au condus la săvârșirea unui act ilegal, este necesară și aflarea perspectivei autorilor, însă, din nefericire, cei ce au comis crime și atrocități tind să nu ofere foarte multe detalii. Agresorii sunt reținuți, iar de cele mai multe ori ei refuză să-și justifice fapta în fața opiniei publice sau a sociologilor, motiv pentru care, de exemplu, datele textuale care relatează episoadele de opresiune din timpul nazismului tind să se bazeze pe poveștile victimelor deoarece acestea sunt mult mai deschise în ceea ce privește rememorarea faptelor petrecute.

Cum putem vedea ce este în mintea unui agresor?

Una dintre modalitățile de a reconstitui planurile unui agresor este de a vedea cum explică aceștia evenimente percepute ca fiind negative, relativ minore, petrecute în viața lor de zi cu zi și care este maniera în care ei își percep vina. Există studii care au avut ca obiect de cercetare relatările unor oameni care au fost puși atât în postura de agresor, cât și în cea de victimă.

O primă concluzie a studiului a fost că acțiunile păreau mult mai puțin rele din perspectiva agresorului. Mulți dintre acești criminali au recunoscut că au făcut ceva parțial greșit, însă au susținut că vina nu a fost în totalitate a lor. Pe de altă parte, victimele au tendința de a eticheta acțiunea în alb și negru, acestea neadmițând circumstanțe atenuante.

Dacă în primul caz, sloganul agresorului este: „Nu a fost atât de rău!”, în cel de-al doilea este „Nu m-am putut abține!”. Potrivit declarațiilor celor care au comis fapte greșite, de cele mai multe ori este evident faptul că nu voința lor este cea care a cauzat greșeala, ci factorii exteriori sunt cei care au jucat un rol crucial în acest demers. De pildă, un adolescent ar putea spune că anturajul este cel care l-a determinat să consume substanțe interzise de lege iar el nu este responsabil în totalitate de acestă greșeală; un alt exemplu este cel al unui ucigaș care ar putea motiva faptul că un impuls puternic, o nebunie temporară l-a împins să comită crima. Aceste cauze externe, potrivit agresorilor, diminuează responsabilitatea pe care o au în raport cu faptele comise. Astfel, aceștia găsesc  motivații exterioare pentru faptele lor. Deși acest tip de persoane nu neagă ceea ce au făcut, totuși susțin că nu sunt pe deplin responsabili pentru acțiunea rea.

O minoritate a celor care înfăptuiesc acțiuni rele susține că faptele ei au fost pe deplin justificate. În opinia celor ce fac parte din această categorie, există un motiv legitim și chiar un drept deplin de a face ceea ce au făcut.

Cum explică filosofii comportamentul criminal?

În natura umană, consideră Kant, există o tendință naturală către rău. Această înclinație puternică și consecventă pe care o are omul poate fi depășită prin responsabilitatea atribuită fiecărui subiect, derivată din existența liberului arbitru.

Originea acțiunii rele, spune Kant, „trebuie căutată începând cu starea de nevinovăție a omului înainte de a comite acțiunea rea pentru a se ajunge la întrebuințarea originară a liberului său arbitru”

Pe de o parte, avem această predispoziție către rău, comună tuturor oamenilor și care legitimează comportamentul criminal iar, pe de altă parte, acestă predispoziție către rău poate fi stăpânită prin libertatea de care dispune orice agent rațional, mai precis, liberul arbitru, cel care determină agentul să acționeze ghidat strict de rațiune, ceea ce înseamnă că agentul este autonom și responsabil pentru acțiunile lui. Potrivit eticii kantiene, răul survine din folosirea improprie a libertății.

Originea acțiunii rele, spune Kant, „trebuie căutată începând cu starea de nevinovăție a omului înainte de a comite acțiunea rea pentru a se ajunge la întrebuințarea originară a liberului său arbitru” (Immanuel Kant, Religia doar în limitele rațiunii, editura ALL,  p. 25) fără a dezvolta o dependență de cauzele naturale care l-ar fi putut influența.  Raportat la acestă perspectivă putem conchide că acțiunile rele nu sunt libere, iar comportamentul criminal este determinat de înclinația către rău, dar și de imboldurile sensibilității, ceea ce conduce la ideea  potrivit căreia criminalii nu sunt responsabili pentru acțiunile lor.

Dacă pentru Kant temeiul răului se află într-o maximă sau într-o regulă pe care liberul arbitru și-o impune singur – ceea ce îl determină pe renumitul filosof să adopte o concepție autonomă a răului–, Christine Korsgaard pledează pentru o concepție heteronomă asupra răului.

Modelul constituțional conturat de către Korsgaard presupune faptul că omul are de la natură o constituție rațională, omul funcționând în acord cu principiile rațiunii. Întrucât este unul rațional, acest model constituțional îi conferă omului un standard obiectiv sau o paradigmă prin care își poate evalua acțiunile. Dacă fiecare persoană ar acționa în acord cu propria constituție, atunci ea ar acționa bine iar acțiunea ei ar fi una dezirabilă. Însă, în interiorul fiecărei persoane se dă o luptă permanentă între două mari forțe reprezentate de  rațiune și pasiune. Dacă forța rațiunii se identifică cu structura constituțională, forța pasiunii generează acele mobiluri pe care Kant le numește înclinații sau dorințe egoiste, determinându-l pe agent să acționeze ghidat de un imperativ ipotetic. O persoană acționează bine atunci când acționează în conformitate cu constituția ei. Dacă forța rațiunii care se află în fiecare persoană se suprapune cu structura sa constituțională, forța pasiunii se află la antipodul celei dintâi, motiv pentru care, atunci când o persoană este copleșită de pasiune, ea acționează greșit.

Însă ce anume avem în vedere când spunem că o acțiune este greșită? De pildă, funcția unei case este de a servi drept adăpost, însă o casă care are o gaură în acoperiș nu  îndeplinește funcția mai sus menționată. Prin urmare, aceasta este o casă defectă. Această analogie sintetizează foarte bine doctrina pe care Korsgaard a formulat-o pentru a tranșa granița dintre acțiunea bună și cea rea din punct de vedere moral. Potrivit modelului constituțional, funcția unei acțiuni este identificarea ei cu agentul, deci cu principiile după care a fost structurat agentul, mai precis, cele raționale, ceea ce înseamnă că persoana care acționează  este autonomă și eficace în raport cu propria acțiune. Ineficacitatea ar legitima o acțiune ghidată de alte mobiluri decât cel al propriei constituții și, mai mult, ar conduce în mod cert la o acțiune greșită. Prin urmare, o acțiune nedreaptă, imorală, nu reușește să se suprapună cu constituția agentului și nu reușește să-l facă pe acesta autor autonom și eficace a ceea ce el întreprinde. Pe scurt, ideea de răutate este heteronomia înțeleasă în termeni kantieni. Consider că răul ar fi o negare a identității raționale, în măsura în care răul este consecința unei acțiuni generate de principii contrare constituției raționale a agentului. Acțiunea mea mă face să dispersez tot ce presupune identitatea mea de ființă rațională și, ca atare, în constituția mea se produce o schimbare a principiilor. În momentul în care săvârșim răul, ne alterăm întreaga identitate rațională, iar consecința ar fi pierderea autonomiei.

Dacă din punct de vedere filosofic putem identifica două concepții diferite asupra răului, una autonomă iar cealaltă heteronomă, este interesant să vedem spre care dintre aceste două concepții se apropie perspectiva psihologică.

Concepția la care aderă psihologul Baumeister se apropie mai mult de perspectiva autonomă asupra răului, oferind o explicație a factorului principal care determină acțiunea rea. Psihologul pune accentul pe acest raport dintre conștiință și intenționalitate. O acțiune greșită este cu atât mai blamabilă cu cât ea se dovedește a fi săvârșită în mod conștient și intenționat. Agentul deliberează cu luciditatea acțiunea sa și, mai mult, el premeditează întreg procesul și se sustrage tuturor criteriilor de conduită morală. Un exemplu relevant ar fi răzbunarea: oamenii nu doar că sunt conștienți că produc un rău, ci chiar aceasta este intenția lor, ei urmărind înfăptuirea răului în mod voit. Agentul este astfel autonom și malefic în același timp întrucât premeditează răul, fiind conștient de urmările negative pe care le produce.

Studiul științific pe care psihologul îl expune nu are în vedere persoanele care au o deficiență patologică sau persoanele bolnave psihic, acest aspect desemnând faptul că agentul este autonom, iar răul provocat este unul deliberat. Prototipul răului uman implică acțiuni care dăunează în mod intenționat altor persoane. Definirea răului ca fiind mereu intenționat creează multe zone gri, ușor interpretabile. Mulți ar putea spune că un chirurg ar putea provoca durere pacientului în momentul în care îi curăță o rană, însă acțiunea lui nu este una rea. Doar pacientul simte durerea iar percepția lui ar putea fi că medicul îi face rău în acel moment. Însă numai un observator imparțial ar putea judeca just acest act și ar putea trage concluziile corecte.

Consider că acțiunea rea premeditaă este cea mai blamabilă întrucât cei care aleg să acționeze într-o astfel de manieră înțeleg perfect ce presupune acțiunea lor, dar și cât rău produce, iar justificarea acțiunii legitimează de cele mai multe ori instincte egoiste și iraționale.

Bibliografie:
Immanuel Kant, Religia doar în limitele rațiunii, editura ALL.
Christine M. Korsgaard, Self-constitution, Oxford University Press, anul 2009.
Roy F. Baumeister, Evil inside human cruelty and violence, W.H. Freeman and company, anul 1999.

Alexandra Oprea este studentă în anul III a Facultății de Filosofie și voluntar în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Disclaimer: Viziunea și opiniile exprimate în articol aparțin exclusiv autorului și nu reflectă poziția și politica oficială a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată.

Vezi toate articolele publicate de Alexandra Oprea